Mar14
Am uneori obiceiul sa-mi setez declansatoare ale faptelor mele. De exemplu, daca trebuie sa merg undeva si nu stiu ce sa aleg, metroul sau autobuzul (indeciziile mele apar intotdeauna cand trebuie sa fiu punctual – si-mi rod unghiile si ma trag de cioc si tot nu ma hotarasc), ma uit la ceas. Daca pe cadran ultima cifra a minutarului este una para, iau metroul. Daca este una impara, iau autobuzul. Este o alternativa cam ciudata la aruncatul cu moneda, totusi sa fim seriosi… cati gasesc interesant sa arunce cu un firfiric de 10 bani? Mie nu-mi sta pe deget, nici nu pot s-o prind inapoi, ca doar n-am mana de baschetbalist.
Si asa, imi iau deciziile haotic, in functie de ce vad in jurul meu. De multe ori dau gres, dar se mai intampla sa am si noroc. Mai ales cand ma simt deprimat, sau obosit si fara chef – astea sunt preferatele mele. Cum am patit aseara… Dupa 12 ore la lucru, dupa o gafa de serviciu nu importanta, dar gafa, eram obosit ca un tarnacop ce-a sapat zece ani gropi in stanca. Deprimarea vine mereu cand sunt obosit, asa ca o aveam si pe-asta pe cap. Melodiile din player nu-mi spuneau nimic, faceam ultimii pasi spre casa, afara pustiu si racoare, un miros de primavara foarte… special, sa-i spun, ca doar sunt in Bucuresti, locul unde vezi stelele doar cu telescopul, printre straturile de smog. In momentele alea mi-am spus… “urmatoarea melodie o sa-mi dea tonul la buna-dispozitie. O sa-mi dea un raspuns la macinarile mele din ultimele ore. O sa ma puna pe un drum, bun sau rau.” Mai intotdeauna o melodie ascultata cand trebuie imi schimba starea de spirit la 180 de grade. Mp3-playerul era setat pe random. Nu am mai asteptat sa se termine piesa – o porcarie de altfel, sondtrack-ul de la Pink Panther, remixat de aia cu Crazy Frog – si-am dat de rotita aia cu care se deruleaza. M-am agatat de fiecare gest pe care-l faceam, de parca-mi trageam la sorti viata. Sau moartea. Hai, ca si in exagerare sunt simpatic, nu-i asa? Ei… piesa urmatoare a inceput cu niste aplauze si-un solo de chitara. Nu mi-am dat seama din prima secunda despre ce este vorba, desi ma gadila un zambet abia perceptibil in colturile gurii. Si-apoi l-am auzit pe un inconfundabil ca spune: “Cand necazuri te doboara/ Si prieteni n-ai sa-i strigi/ Tine minte, sfarsitul nu-i aici/ Si ce slaveai in taina/ E asa cum nu-ti explici/ Tine minte, sfarsitul nu-i aici…” Da, Colibri, “Sfarsitul nu-i aici“. Nu mai spun ca am inceput sa rad de-a binelea, si-am ras cateva secunde pana sa-mi iau seama, pentru ca o batranica iesita la ceas de seara cu catelul in parc era gata-gata sa-si faca o cruce mare cat toate zilele in fata mea. Ce sa stie mamaie…
Am lasat dracului toate gandurile, toata oboseala, toate intrebarile fundamentale memorate prin cartile de filozofie. Primisem deja raspuns la orice. Pasul saltat…si am inceput sa traiesc iar. Bai, Florian Pittis, oi fi tu mare mason, te-ai ingrasat cat toate zilele si nu mai saluti lumea pe strada, insa mersi pentru melodia aia.
Dac-am putea sa ne setam melodia din interior, fara sa mai depindem de un shuffle… Sa ne comportam instantaneu ca si cum am fi auzit a mai potrivita melodie, al mai potrivit cadru de film, al mai potrivit zambet…Dar na…keep playing.
si fiecare incearca sa fololseasca fraza “desptepte”;cuvinte pline de sens si substanta.si se ascund in spatele lor, refuzand sa simta, sa vada ideile, sa prinda culorile.logica ce omoara….melodia din interior si “a renunta sa inveti” si….judecata fara inima nu ajuta cu nimic mintea…iar daca uneori ati zis “bai, am avut bafta, sa mor de nu”, nu inteleg de ce ar fi greu sa admiteti ca traiti intr’o lume in care cuvinte fac atat de putin fara ideea de langa…