Mar27
Vă dau un sfat: nu mai ajutaţi niciodată un necunoscut. Fie că e pe moarte, fie că e deja mort, fie că cere un pix sau bani de mâncare, fie că este un cerşetor, un criminal sau o roşcată cu sîni cît airbagurile de la maşina pe care-a reuşit s-o bage în şanţ. Nu are nici un rost să ajuţi pe cineva doar ca să te simţi tu mai bine cu tine însuţi. Şi dacă n-ai măcar un semn cît de mic de recunoştinţă din partea celuilalt, totul este inutil.
Acum cîteva seri am ajuns prin Titan, pe Nicolae Grigorescu, pe la orele 2 noaptea. Veneam de la lucru cu căştile în urechi şi fluierînd în contratimp cu ce urlete-mi penetrau ciocanul şi-mi lustruiau nicovala, vorba aia. Care nu ştii bulevardul ăla, este cam aşa: două benzi pentru fiecare sens de mers, cu spaţiu verde între sensuri. Ca să poţi întoarce maşina în caz că te cheamă Elena Udrea şi-ai greşit direcţia, există nişte scuare din loc în loc.
Eu am dat să trec strada nepermis de ilegal, pentru că la ora aia nu mai era nici ta-so lu’ dracu prin zonă, darmite maşini. Într-un scuar dintr-acela… hop! peste ce dau? Doi inşi, unul lăţit pe jos, celălalt în picioare – trăgea de primul. M-am oprit, mai mult curios să văd dacă e ceva, sînge, maţe, pe jos, decît de teamă sau ca să dau o mînă de ajutor. Ăla din picioare (şapca-n cap, ţigara-n gură, vorba cîntecului) dă să mă oprească. “Ai un telefon? Sună la Poliţie sau la Salvare, uite dobitocul ăsta, a adormit în drum”. Mă uit la unul, mă uit la celălalt, mă apuc să scot telefonul din buzunar, cînd opreşte un taximetrist lîngă noi. Eu mă gîndeam că e vreo manevră, ceva, să mă uşureze de diverse bunuri proprii şi personale. M-am liniştit cînd a tras lîngă noi taxiul. Coboară şoferul, se uită la cel căzut pe jos şi decretează: “E beat rupt, mă. De-aici trăzneşte a spirt”. Şi-a mai apărut încă un creştin. Eram patru inşi, toţi numai unul şi unul… să-l trezim pe ăla de jos. Nimic. lemn. Se uita la noi, punea iar capul pe asfalt… Şi stătea chiar în mijlocul drumului, un şofer mai cu capu-n nori l-ar fi făcut terci.
Într-un final s-a ridicat pe două picioare şi… a început să ne înjure. Că cică să nu-i vorbim noi pe tonul ăla. Că nu suntem “bă” cu el. Am plecat amintind de cele sfinte, de la cristelniţă pînă la cădelniţă, de la lumînări pînă la cruci, stele şi diverse anafuri. Toată povestea mi-a amintit de baba din Sibiu care după ce era să-şi rupă şalele alunecînd pe gheaţă s-a apucat să-l blasteme de copii pe unul care o ridicase de la pămînt cam brusc…
