Exceptionalul din Cotidian

Nu lupt pentru nimic. Ascultînd “Machine Gun” a lui Jimi Hendrix am realizat că de fapt nu lupt pentru nimic. Nu vreau să schimb nimic – deşi multe sunt cele care mă deranjează pe astă lume. Comentez, dar atît. Cum aş putea lupta pentru ceva anume, cînd tot ce mă interesează e clipa? S-o trăiesc, s-o simt, să pulsez sistolic în fiecare moment al ei? Să vibrez ca un ceas setat să dea alarma o dată pe clipă? Nu lupt pentru nimic. Asta mă face laş? Faptul că nu vreau nimic, doar să trăiesc, mă face un slab?

Să lupţi… Să vrei ceva cu orice preţ, să ai un scop. Un ţel. Nu mă pot împăca deloc cu aşa ceva. Să las deoparte vrabia din mînă pe cioara de pe gard? Să risc să pierd timpul urmărind un peşte care înoată într-o mare de incertitudini? De ce? Unii au spus: “nu am trăit degeaba” şi se uită în spate, la cei şase copii, la casă şi la urmele pe care le-au lăsat în minţile celor cu care au venit în contact. Eu vreau să mă uit în urmă şi să mă văd pe mine zîmbind. Fără compromisuri pentru ceilalţi – bine, fie, dar să fie puţine – Fără altruism. Ce e altruismul, dacă nu recunoaşterea propriei slăbiciuni? Nu am putut face doar ce vreau, hai măcar să ajut pe cineva, măcar nu-mi pierd de tot respectul de mine.

Nu lupt pentru nimic. Cum aş putea, cînd mă călăuzesc paşii pe-o potecă unde bornele mai că strigă “carpe diem”? Întrebările din acest text sunt retorice. Deja ştiu răspunsul la ele.