Exceptionalul din Cotidian

…mi-am tras pectorali de fier. Am facut-o si pe-asta, am carat betoane si caramizi, am inaltat cofraje, am daramat ziduri, am umblat iute ca un chinez pe schele late de-o ata, mi-am facut bodypaintinguri cu var, am mancat la marmita, m-am spurcat cu altii ca mine in injuraturi, mi-am luat palme dupa ceafa de la maistri, toate astea pe santierul unei case in constructie din frumoasa si in vremea aia inca ne-de-vile-acoperita Slatina. Era la sfarsitul anului I de facultate, un an nu prea bun pentru mine. Adunasem in tolba vreo cinci restante, jumatate plus 0.5 picate din lipsa de prezenta, nu din lipsa de prezenta de spirit la examen. Tata stia despre flacaul lui ca rupe gura targului, ca face pe dracu in patru sa redescopere roata la Sibiu. Cand a vazut ploconul de examene picate, odata s-a infoiat tot si si a realizat bulucul de minciuni cu care acoperisem pana atunci partea nestiuta a vietii mele extra/curriculare de proaspat student. Biblioteci, cursuri, studiu… de unde dracu. A remarcat – tarziu ce-i drept – bucata de zaharel cat blocul motor al lui tractor U600 cu care-l dusesem de nas tot anul si mi-a servit-o ca la “Nufaru`”. “Baiete, de maine te prezinti in locatia cutare, la Cutarescu, sa te puna la munca“. Evident, doar nu era sa lihodesc in huzur acasa timp de doua luni.

Nu aveam cum sa pun in aplicare culmea dibaciei si sa ma ascund dupa deget, asa ca a doua zi dupa ce am luat la cunostinta ordinul de consemn, m-am prezentat la fata constructiei unde urma sa-mi ispasesc pedeapsa. La capitolul asta nu e mare lucru de spus. O casa normala – doua etaje plus mansarda – in lucru, demisolul era deja facut, se faceau pregatiri pentru turnarea restului placii de la parter. “Placa” asta e podeaua, ma. Asa-i spune in termeni masonici. Tata venise cu mine sa ma prezinte tartorelui care avea grija de plantatie. Asta… constructie. M-a dus in fata aluia, i-a spus trei vorbe, citez textual: “pune-l la treaba” si-a plecat. Maistoru` era un tip subtirel ca la vreo patruzeci de ani, cu chelie si prisos de barba, numai fibra, care m-a scanat – ii si simteam irisul palpindu-mi ca la targ muschii si taria osului – vreo zece momente din ochi si mi-a gasit locul pentru ziua aia. Trebuia sa cobor in demisolul casei si sa scot din pereti scandurile care tinusera mortarul pana la intarire. Asta este ceea ce in limbaj de specialitate se numeste cofraj. Forma in care se toarna mortarul. Am intrat in “catacombe“, cum le ziceam – in sinea mea, ca doar nu as fi irosit bunatate de cuvant de calitate pe muncitorii aia necalificati ce ma inconjurau, nu ca eu as fi fost cine stie ce scula pe bascula printre ei -, inauntru intuneric ca-n mormant. Si-o calduraa, d-aolica Doamne.. Mi s-a dat un ciocan si o tesla si da-i bice, Paulica, tata, la scos cuie din scanduri si scandurile din beton. Nu mai vorbesc de cate aschii mi-au intrat in maini, nu mai vorbesc de julituri si lemne cazute bezmetic pe picioare, pentru ca nu avea cine sa le tina in timp ce eu trageam cu toti muschii mei cei inexistenti de cuiele care le tineau. Nu mai vorbesc pentru ca tocmai am enumerat principalele dificultati de care m-am lovit.

Cand am intrat in lucru, era ora sapte dimineata. Mai era un singur perete care trebuia curatat de scanduri, si pe-ala mi l-au dat mie. Dupa ce l-am terminat – a se intelege “facut praf“, pentru ca pe ultima suta de metri, de nerabdare, scoteam scandurile cu tot cu bucati de beton -, aveam impresia ca atunci cand o sa ies afara o sa dau peste o lume rupta din “Masina Timpului” a lui Wells, cu morloci si cu eloi, atat de mult timp mi se parea ca trecuse. Cum am iesit la lumina, prima senzatie a fost de fapt o lipsa a unui simt, cel vizual. Batea soarele cam cum bateau rumanii de la tara cand prindeau cate un hot de cai. Rau, nene, ca de-aia a si ramas vorba din popor. Mi-am revenit din orbecaiala si am tras un trap la maistru, sa-l anunt ca am terminat si sa-l intreb cam cand pot sa plec si eu acasa. Fibrosu` mi-a tras o cautatura similara cu cea pe care probabil a aruncat-o Sinan Pasa la Calugareni inspre cei 16.000 de valahi si secui care-i tineau calea armatei lui de 180.000 de oameni. Numai ca atunci buturuga mica a zis “Halt!” si carul mare si-a cam rupt osia. In cazul meu… seful de echipa a facut gestul ala cu care oamenii de peste tot locul alunga un tantar de pe mana, m-a anuntat ca e abia ora 11 (?), ca la 1-2 mancam (?!) si ca abia pe la vreo 6-7 seara se incheie ziua de lucru si plecam acasa (uimire netarmurita). Si m-a expediat la cules de caramizi cu roaba, undeva in strada.

Ceea ce am facut pana la unu jumatate, cand a aparut un tip cu doua bidoane de vreo cinci kilograme, unul cu ciorba altul cu fasole cu carnati. S-a dat semnalul de masa, toata lumea s-a oprit din orice facea fiecare si a tabarat in jurul unei mese facute din scanduri scoase de la vreun cofraj, ceva, ca prea erau pline de mortar intarit. S-au scos niste farfurii care probabil umblasera in familie de la bunic la tata si de-acolo la fiu, tocmai din vremea razboiului de independenta. Tabla, frate. Inca nu ma speriasem, eram prea obosit ca sa reactionez la stimuli de orice fel, insa cand am vazut mancarea… Culoarea cacu loarea – v-am spus cat de mult imi plac cacofoniile? -, dar substantele folosite erau cu siguranta partile componente ale unei bombe chimice amestecate gresit si ajunse prin cine stie ce minune pe masa noastra, sub pretentioasa denumire de “potol“. Martor mi-e cerul, am vazut multe la vremea mea, dar in ziua aia am spus “pas” si-am cerut invoire sa plec acasa, la masa. Am disparut de acolo iute ca un catel smuls de muson si odata ajuns acasa am profitat de faptul ca tata era plecat cine stie pe unde cu treburi de serviciu si nu m-am mai prezentat in dupa-amiaza aia la datorie, pe mosie. Nu mai zic ce scandal am avut spre seara, cand dezertarea mea a devenit cunoscuta.

A doua zi a plouat. Am ajuns pe tarla ca sa ma intalnesc cu seful de echipa si sa-mi spuna ca in ziua aceea nu se lucra, asa ca puteam sa plec acasa. Ploua, ploua ca si cand venise al doilea potop, eu eram insa in tricou si mergeam la pas fluierind – inapoi spre casa.

A treia zi am fost repartizat la mortare. Se turna placa si eu eram in echipa care facea maglavaisul ce urma sa devina podeaua parterului si tavanul demisolului. La un moment dat, unul dintre cei cu care lucram la incarcat balastiera de buzunar s-a saturat de incapacitatea mea si m-a luat la rost. Ca ce, ca de unde, ca cum, c-o fi c-o pati. A auzit maistrul si m-a transferat in echipa caratorilor de galeti cu mortar. Si astia s-au saturat de mine dupa o vreme, pentru ca in vreo doua randuri era sa cad de pe o scandura pe care se efectua trecerea de nivel pana la parter – mare diferenta nu era, dar cu 20 de kilograme, cat cantareau galetile, balanganindu-se pe langa mine, si cu niste fiare zise manere care taiau in carnea vie a palmelor, nu prea puteam sa-mi tin echilibrul. Din aceleasi motive am si varsat cateva galeti mai parsive care mi-au scapat din mana. Pana la urma s-au saturat de mine si m-au mutat la varsat mortarul din galeti in cofraj. Aici m-am mai descurcat cat de cat, adica nici nu am murit, nici nu am facut hernie, nici nu am mai provocat pagube insemnate. Pana la pranz si mai apoi pana seara numai asta am facut – ridicat galeata de ici, varsat dincolo. Atunci m-au luat si la misto, atunci mi-am luat si palma dupa ceafa de la maistru, atunci am ramas – de bucurie ca imi aplicasera ritualul de initiere de mai sus si ca ma acceptasera – si la masa. Si ca sa vezi… fasolea aia cu carnati nu era chiar rea. Sper sa nu fi fost totusi ce ramasese de la masa din urma cu doua zile.

In seara aceea m-am trezit ca sunt teapan ca un baston de maresal. Teapan, nene: febra musculara, tot tacamul. Nu mai eram in stare sa ridic la gura nici macar o cana cu apa, din cauza durerilor. Pe de o parte imi placea, can
d ma palpam in fata oglinzii, cautind vase de sange rupte de la efort. Eram teapan, deci incordat, si aveam impresia ca s-au pus muschii pe mine straturi-straturi, ca zapada la Predeal intr-o iarna imbelsugata. Si ars de soare, si muschiulos… Ma gandeam totusi in durerea mea cum sa fac sa pastrez efectele pana in octombrie, cand urma sa ajung iar la facultate. Pai ce rost mai avusesera toate chinurile acelea, daca de vazut nu ma vedeau decat parintii? Ca de bagat mintile-n cap nu prea se punea problema, cum am observat mai apoi. M-am intalnit cu tata si cand a bagat de seama ca nu mai puteam face doi pasi fara sa strang din dinti, m-a lasat in pace si a lasat balta si programul meu de salahor. Bine, poate au avut succes si vaicarelile mele. Nu stiu, cert este ca a patra zi pe santier nu a mai existat.