Jan09
O să mă bat cu mine însumi în rîndurile următoare, pentru că am o dilemă în care am picat singur şi nu prea am cum să-i dau de cap. Ştiţi cît de mult îmi plăcea să casc gura la alţii, cît îmi plăcea să trag cu urechea la ce se vorbeşte în jurul meu, cît de mult îmi plăcea să iau pulsul vieţii direct de la concetăţenii mei peste care dădeam – împiedicat fiind – peste tot. Ei, de la o vreme am început să casc urechile la căştile de la mp3player. Şi m-am trezit că pot să trăiesc în ritmul muzicii ca şi cînd aş avea propria mea coloană sonoră. Soundtrack-ul vieţii mele. Cum dracu.. ? Păi simplu… Se potrivea uneori cîte o melodie unei situaţii. În ultima vreme din ce în ce mai des.
2 exemple:
* mă îndreptam spre o staţie de autobuz. Lume îngrămădită ca la spectacolele de pe 23 August în cinstea lui 23 august. Şi în căşti începe şi sună Ennio Morricone – L’Arena. O melodie care a jucat în urechi odată cu imaginile şi în “The Good, The Bad and The Ugly“, şi în “Kill Bill vol. 2“. Melodie de confruntare, melodie… pe care mai bine o ascultaţi. Mă simţeam ca într-un duel cu pistoale uitîndu-mă la oamenii din staţia de autobuz. Şi mă pregăteam ca pentru viaţă şi moarte cînd dădeam să urc în mijloc.
* acum cîteva seri mergeam spre casă, noaptea pe ceaţă la 3. Pustiu, doar blocuri, nici măcar o maşină pe lîngă mine. Ascultam o lăutărească veche, “Deschide gropare mormîntul“. Bucureştiul ăsta e ca un mormînt. În care unii vor să se înfigă cît mai repede, căutînd după giuvaericale, în timp ce alţii nu ştiu cum să facă să iasă mai repede din el.
Data viitoare cînd mai vedeţi un tip cu căşti pe urechi nu vă mai gîndiţi că nu-l interesează de restul. Gîndiţi-vă că vrea doar să îşi trăiască viaţa în ritm. Şi luaţi aminte la paşii pe care-i face, ca să vă daţi seama ce ascultă.
Da’ eu ascultam la unu’ azi in 335 Enrique Iglesias cu una d’aia veche d’a lui, hit… nu mai stiu cum ii zicea. Problema mea era ca omu’ parea serios, inalta, bine facut si cu fata de destept. Sau mai sunt aia care asculta manele la maxim. Deci ce dracu stari sa’ti dea alea?
Nu ştiu, eu ascult la mine în căşti, nu la alţii
Mai bine Enrike decît manele. Deşi eu am în mp3pleiăr şi una d-aia. De fapt e muzică de talcioc, pre-manea. Aia cu “eşti mică şi perfersă… ca luna de frumoasăăăă… mai lasă-te de gluuumeee… şi haide la mine-acasă…”
“Gîndiţi-vă că vrea doar să îşi trăiască viaţa în ritm. Şi luaţi aminte la paşii pe care-i face, ca să vă daţi seama ce ascultă.”
Sunt si oameni care au muzica lor, lucru usor de observat daca luam aminte la pasii pe care-i fac, la fiecare gest si miscare sau chiar la modul in care vorbesc.
da, si eu ma gandeam exact la asta zilele-astea. adica, m-am dus la scoala in fiecare zi pentru ca-mi place plimbarea pana acolo cu muzica in urechi. asa cum zici tu, as if I had a theme song..
pentru mine.. parca si culorile sunt mai aprinse cand ascult muzica asa pe strada..
)
(si vroiam sa scriu un post pe blog, da’ cred ca doar o sa dau un link la ce-ai scris tu
Mi-ar fi placut sa va apuce faza asta in epoca in care nu existau mp3-uri, ci doar magnetofoane Kashtan
D-le Dimulescu, nu mai scrieti nimic, nu mai publicati nimic…? va citesc cu mare placere, o admiratoare fidela