Dec07
Doi puştani de clasa a 10-a sau a 11a, într-un mijloc comun de locomorţie. Unul uscat ca un ţîr, cu o freză a la Akcent care nu reuşea să-i astupe acneea juvenilă de pe obraz, celălalt solid, cu alură de culturist maniac, chel şi cu cercei în urechi.
Ţîru’ (luînd un aer de proaspăt laureat la premiul Nobel pentru chimie): Fii atent, frate, ne-a făcut cadouri de Moş Nicolae profa de română!
Maniacu’ (sictirit total de viaţă, de mişcarea planetelor, de propria-i existenţă): Da? Foarte tare.
Ţîru’ (un pic dezamăgit): Ba să ştii că e. Bine, nu ne-a dat mare lucru…
Maniacu’ (afişînd o secundă de interes): Păi ce v-a dat?
Ţîru’ (însufleţit): Eh, nişte chestii bisericeşti, ştii cum e ea..
Maniacu’ (reîntors la starea de relaxare mentală definitivă): Hhmîphrrh….
Ţîru’ (de data asta total dezamăgit): Oricum, nu asta contează… Gestu’ contează.
Maniacu’ (subit zîmbăreţ): Eh căcat.
Ţîru’ (ambiţionat): Pe bune, măcar aia a făcut un gest, ne-a dat ceva.. Faţă de ăilalţi… Ăilalţi profesori ne-au dat lucrare.
Dar să avem milă şi să tragem cortina peste această scenă…
viata e grele… iar pustii mai trebe caci pentru ca sa invete… sa avem mila cu ei
poti sa trimiti asta la overheard.ro
Foarte tare.:)) Mi-ai facut ziua. Lasand la o parte forma, un fond sa stii ca exista in discursul fiecaruia.