Exceptionalul din Cotidian

Nu ştiam în urmă cu cîteva zile că trilogia va fi de fapt o istorie-n patru acte, cam ca un tort cu cireşe in moţ. Aia e, eu titlul nu-l schimb.

Cum zăceam tolăniţi în fotolii, ne bate cineva în geam. În geamul de la balcon. Vezi tu, camerele-alea de hotel aveau cîte un balcon comun. Adică un balcon la două camere. Şi ne băteau în geam două fete din camera cealaltă. Iepe de la a 11a. “Salut, băieţi, ce faceţi, vaaai, fumaţi, cum te cheamă? Şi pe tine? Pfff, ce v-aţi aranjat aici în cameră…” Tot aşa, pisicisme d-alea ieftine. Aşa mi se pare acum, că atunci eram toţi leşinaţi pe jos cu limbile de-un cot ca de guşter mort de sete în Bărăgan. Nu ne putea veni să credem ce vedeau alea la noi de ne-au vorbit, darmite că ne-au călcat pragul umilei noastre camere, pline de sosete, de haine răvăşite prin toate paturile, fotoliile şi în general pe toate suprafeţele orizontale. Ce vedeau? Nimic. Ce miroseau. More menthol superlungi. “Mahaamă, More! Dă-ne şi nouă o ţigară de-aia, îţi dăm un Hollywood. Aaa… ai şi tu! Mai dă-mi una, ciufulitule… “. Ne-au făcut de ţigări ca la bîlciurile hoţilor de cai. Noi de unde dracu să ştim că nu le interesează persoanele noastre, vor doar să ne “facă“..? Eh, de ce să mint, ne-am cam dat seama, mai ales după ce s-au mai întors după ţigări de încă vreo cîteva ori, de-au rămas băieţii cu pachetele pe jumătate golite.. Ne-am dat seama, dar ne simţeam importanţi, un fel de vedete, de şmecheri, de … nu mai ştiu, oameni importanţi, poftim.

Pînă la urmă s-au cărat lăcustele şi am început să scoatem de prin raniţe potolul. Care cu pateu, care cu sandvişuri, care cu diverse alte şniţele, verdeţuri şi borcane cu dulceaţă – parcă plecaserăm în armată, aşa ne-au încărcat ai noştri părinţi – şi Alex,care venise cu un pui întreg, făcut la tavă, în sticlă. (Dacă vă interesează metoda, spuneţi şi fac un post mic la REŢETE.) Acum problema era că omu’ meu nu-şi mai găsea puiu’. Umbla chiaun prin cameră, se apleca sub paturi, răscolea prin dulapuri, ridica de colţul covorului şi în timpul ăsta o ţinea una şi bună pe-a lui: “fir-aţi ai dracu, mi-aţi pitulat puiu’! Unde mi-e puiu’, unde mi-e puiu’, că vă joc între picioare, băăăă, ce mă fac, cum mă duc înapoi acasă, că mi-a zis mama să mă duc cu oasele acasă să le dau lu’ căţelu’ meu..!” Asta era durerea lui, că nu mai putea duce oasele la Rex sau Nero, cum o chema pe jivina lui de cîine lup. Dingo, mai degrabă.. Nu ştiu cum dracu face la un moment dat şi iese pe balcon. Alex, mă, nu căţelu’.

Iese Alex pe balcon şi ce vede în camera ailaltă? Doi inşi de la a XIIa B ţineau un pui prăjit întreg de copane şi un al treilea îl pîrlea cu jetul deodorantului, în faţa căruia aprinsese bricheta. Nu ştiu care a scăpat nebătut, Alex al nostru sau ăia, că la cum s-a năpustit amicul meu urlînd ca indienii “puiul meeeeeeeeu!” am zis că dă cu ei d-azvîrlita pînă pe malul celălalt al Oltului. Mă rog, Ilici a apărut fix la ţanc, rînjindu-se cu toţi cei doi dinţi din faţă şi l-a luat pe Alex în camera noastră. Nemernicul pusese fără să-şi dea seama punga cu puiul în spatele uşii de la baie şi uitase de ea. Alex şi-a calmat nervii pe sărmanul pui şi l-a tras a doua oară-n ţeapă, după ce fusese belit şi-n sticlă înainte. L-a lăsat chel de tot, numai oase. Am făcut băieţilor o cafea cum ştiu eu, dintr-aia cu 4 linguri de ness la 100 de ml de apă, de stătea linguriţa în poziţie de drepţi, apoi am mîncat, iată-ne gata să ieşim în oraş. Era o vreme superbă afară, ploaia stătuse, oraşul – sau cît se vedea din el – era luminat, parcă ne ardeau dracii călcîiele s-o luăm în lume. Haida!

Din Căciulata de la Hotel Traian mergi aproximativ vreun kilometru şi jumătate pînă dai de Hotelurile Oltul şi Cozia, dacă nu mă înşel, alea cu bazele de tratament cu ape minerale. Sunt pe partea dreaptă, cum mergi spre Sibiu. În fine, acolo era şi discoteca satului Călimăneşti-Căciulata. Singura de altfel, care în timpul zilei era arenă de bowling şi sală de tenis de masă sau biliard. Hai, nu se poate să fi uitat de bowlingul din Căciulata.. Cum am ajuns, cum am început să ne scoatem ochii. Unul vroia popice (Alex, mare expert la aruncatul cu praştia şi campion la piatră simplă), Ciprian vroia ping-pong, că era expert la jocul ăsta şi preconiza nişte victorii lesne (nu jucam pe bani, jucam pe “învingătorul la masă“; e şi mai umilitor să vezi că tu te schimbi mereu cu altul.. mai bine joci pe bani, ştii că ai pierdut ceva, dar nu onoarea) iar mie mi-era indiferent, oricum nu ştiam nici una nici alta şi puteam să joc la fel de bine popice, ping-pong sau ruleta rusească, tot pe noroc m-aş fi bazat.

S-a votat tenis de masă, Ciprian a cîştigat cam toate meciurile, fără unul unde cred că l-a lăsat pe Alex să-l bată ca să apuce să meargă la budă, în afară de un joc. Jocul ăla era între ei doi şi au jucat… şi au jucat… minute în şir fără să puncteze careva. Am bănuit o înţelegere anti persoanamea, să prelungească jocul lor pînă îmi pierdeam eu nervii, aşa că am interpretat criza de nervi mai devreme cu cîteva minute decît se aşteptau şi Alex s-a simţit lezat cum că de ce am luat paleta lui şi nu mă dădeam din calea lui Ciprian, să-i las să joace. Lezat, lezat, dar a avut proasta inspiraţie să se urce cu fundul pe masa de ping-pong şi s-o dea palan la pămînt. Nu mai ştiu cum am ieşit din Bowling, cum am fugit, cum ne-am întors în hotel. Au fost nişte faze îngrozitoare… Am dat bir cu fugiţii de parcă ăia urmau să ne scoată la judecată, să ne pună la stîlpul infamiei şi-apoi la cel al caznelor că am dărîmat o masă de tenis de masă (ce bine sună). Am fugit cît ne-au ţinut picioarele. pe drum, prin pădurea aia care mărginea soseaua, am auzit o sirenă în spatele nostru. “Căcaţi în izmene” e puţin spus… Am coborît pe întuneric pe malul Oltului şi n-am mai urcat la drum decît sus, în faţa hotelului.

Ajunşi în cameră ce-am făcut? Ne-am schimbat hainele între noi. Da. Ciprian a luat cămaşa mea şi şapca lui Alex, eu am luat un alt pulover, Alex s-a îmbrăcat cu tricoul cu mînecă scurtă peste un hanorac, dintr-astea. Apoi am coborît jos şi ne-am întors în Bowling. Uitîndu-ne pe furiş înăuntru, am văzut masa noastră în picioare, fără nimic rupt sau nelalocul lui. Am început să rîdem ca proştii. “Bă Ogică, bă Alex, dacă nu fugeam uite, acum terminam timpul”. Nu i-a răspuns nimeni atunci, însă îi răspund eu acum. Da, bă Ilici, ai dreptate, dar dacă nu fugeam, mai păţeam goana aia de prostovani prin beznă şi pe malul Oltului la 9 noaptea, fugind de nişte impresii mai mari ca noi? Ce mai povesteam la nepoţi? Ei, şi după ce-am plecat din bowling, că veniseră unii cu o mireasă – cam piliţi băieţii; să nu o luăm în freză degeaba, nu de-alta am plecat – am oprit la un magazin de nonstopuri (ştiţi voi, chestii de se cumpără nonstop… ţigări şi băutură) şi-am luat de-acolo o sticlă de jumătate de kil de Draculina, adicătelea lichior de cireşe, şi o sticlă de zeamă de E-uri d-aia, Aquador sau nu mai ştiu ce firmă fantomă de sucuri. Înapoi la camera de hotel şi înainte cu beuturica. Da, doar sticla aia o aveam, mai mult nu ne trebuia. Nu e de rîs…