Exceptionalul din Cotidian

Dacă tot mă învinuia lumea că am început să-mi pierd din esenţă (adevărul e că eu nu încercam decît să schimb subiectele povestite pe-aici, să schimb beţiile şi femeile în lucruri mai serioase cum ar fi bisericile sectante sau bătrîneii cu şepci “Durex“) în textele mele, am găsit remediul, şi acela spune clar, după reţeta amicului Bufnilă: amintirile din copilărie rulează, cu cît te îndepărtezi mai mult de acea perioadă. Aşa că am decis să bag şi eu nişte astfel de poveşti aici pe blog, asta şi pentru că am rupt de multă vreme legătura cu oamenii cu care le-am făcut şi sunt puţine şanse să mă dea careva în judecată pentru calomnie sau mărturii mincinoase.
O să încep puternic, cu prima beţie.

Multora nu o să vă pară ciudată alegerea mea, de obicei prima beţie e momentul în care mai toţi mucioşii ajung la concluzia că au intrat în toaletă, la vomitat, puberi şi lipsiţi de păr în mai toate locurile esenţiale (e-sen-ţi-a-le!) şi au ieşit de-acolo cu o nevoie urgentă de-un tic-tac, dar bărbaţi cu acte-n regulă, gata să pună cîrja pe prima puştoaică suficient de ameţită sau naivă sau mîncată de necesitate cît să salte coada. Alţii, care mă cunosc mai bine, vor sări în sus şi se vor întreba: “cum, a existat o primă beţie pentru Paulică? Şi eu care credeam că s-a născut direct înţărcat cu palincă şi ţuici bătrîne“! Pentru cunoştinţele voastre, a fost o perioadă a vieţii mele cînd eram inocent ca maica Tereza, timid ca un virgin dus de prieteni pentru prima dată-n poarta tractirului, ruşinos ca o fată mare în noaptea nunţii, ce mai, eram fără pată şi fără cusur. Exceptînd urechile tip “pătură” şi o inteligenţă excepţională şi nativă. N-am scăpat nici de una nici de alta pînă acum, dar am adunat în timpul ăsta mai multe păcate decît un batalion întreg de ieniceri în poarta Vienei, la 1688 sau cît era.

Bun, deci eram de-un verde crud. Şi era clasa a 9a. Eram şi tîrziu. Întîrziat. Faţă de alţii care la vîrsta aia erau divorţaţi a doua oară… În clasa a 9a, cam prin octombrie, ne vine în sala de clasă o profesoară de biologie pe care-o ştiam şi noi, că ne şcolise într-o vreme. Profesoara tinerică, nu chiar arătoasă dar faţă de celelalte era prinţesa din poveşti. “Băi copii, uite eu fac cu Angelica şi cu Popa o excursie la Căciulata, trei zile, cazare două nopţi, vă costă atît, care vreţi să mergeţi veniţi şi vă treceţi la a XI-a pe lista de la Avădanei.” Atît. În toată clasa aia aveam doi amici buni de tot, ceilalţi erau împrăştiaţi la alte clase. Am dat adunarea în pauza următoare, ne-am înfipt în veceu la băieţi şi în timp ce ăştia doi băgau greu la papiroase (eu încă nu dădusem de gustul tutunului) am pus ţara la cale.

Unul era Ciprian zis Ilici zis Veve, un tip subţirel, negricios de parcă scăpase în camionul care aducea cărbuni pentru centrala termică de la noi din cartier (cărbune pe care noi îl jecmăneam din locul legiuit cu nemiluita ca să desenăm cu el pe blocuri, asfalt, ziduri, în general orice suprafaţă deschisă la culoare) şi cu dinţii din faţă repeziţi nervos la orizontală, apoi mai era Alex zis Pilko zis Dispe, un animal blond şi cu apucături care tindeau să devină obsesii (l-am bănuit vreo 4 ani de zile că este homosexual, nu făcea contact la nici o colegă de-a noastră, nu avea sticliri în cornee pentru nici un picior dezgolit de demoazelă bunghită pe neveu în discotecă, nu reacţiona, nu nimic. Stîncă. Povestea a durat pînă prin clasa a 10a, cînd Alex al nostru a bubuit odată de ne-a lăsat pierduţi la mii de ani lumină în urma lui. Primul care a agăţat în discotecă, primul care a agăţat în clasă, primul cu “lărgane” în tot liceul, primul agăţat de puştoaice, tot în liceu. Ne-a făcut ca la Nufăru. În fine, o să mă plîng de eşecuri mai tîrziu, cam prin altă viaţă.

Am tratat noi între noi, era să ne şi luăm la bătaie că toţi vroiam să mergem dar nu mai ştiam care weekend era şi într-un final normal că am venit fiecare cu variantele noastre, ce mai la deal la vale, am stabilit că plecăm şi în restul acelei zile de şcoală am făcut bileţele cu necesarul de cumpărături cu care trebuia să ne îmbarcăm în escapadă. Lista era scurtă: prezervative, ţigări, cafea. Tăiat “cafea“, adăugat cu altă culoare “ness“. Eram jupîni, ne permiteam. Eu scrijelisem cafeaua, ăilalţi doi erau cu ţigările şi toţi trei eram cu prezervativele. Ce să facem cu ele, nu ştiu, că trecusem de multă vreme de vîrsta cînd le umflam cu apă şi le făceam vînt pe geam.

Nu mă mai lungesc cu istoriile despre planurile pe care ni le făceam (“bă, merge aia de la a 12a, ştii tu, aia cu ochii ăia faini şi cu ţîţele mari! Să vezi ce-o urc pe garduri“; “Ce faci, bă? Păi nu te uiţi la tine? Aia a fost pretena lu’ Oancea (şmecher din liceu- n.a.), nu se uită la un pămpălău ca tine..”; “Pe cine faci tu pămpălău, bă hapciupaliticule!” – mai ştiţi epitetele alea de cînd eram mici? Alea furate din Vacanţa Mare, de pe vremea cînd erau tineri şi originali… sifilitic forestier, handicapat notoriu, etc..) cert e că săptămâna pînă la momentul plecării a trecut greu şi chinuit. Am luat o cîrcă de absenţe şi vreo două note mici (un 3 şi un 4, că cinciurile erau de trecereeeee! şi nu se contabilizează), m-a dat afară de la ora de istorie că desenam tănculeţe pe caietul de “curat”, în fine, iată-mă fugind din casă pe furiş în vinerea cu plecarea. De ce pe furiş? Pentru că şterpelisem cutia mamii de ness Amigo. Doar nu era să dau bunătate de bănuţi cu care urma să mă chefuiesc pentru cafeaua găşcarilor mei.

Am ajuns la gară, aici tămbălăul de pe lume. Sursa, Ilici şi Alex. Nuş’ce dracu s-a întîmplat, dar eram singurii mici pe-acolo. Adică eram noi trei de la a 9a, şi restul pînă la 30 de inşi cît era zice-se batalionul de marş făceau parte din comp..asta.. clasele a 11a şi a doişpea şi ai mei nu înţelegea unde dumnezeii cristoşii crucea şi ciumidejmandocaru’ stelelor mă-sii, praleooo (ăsta era Alex) erau puştoaicele de la a 9a H, de la a 9a C, de la a 10-a B… Numai iepe şi “trecute” pentru noi. Iisuse, Marie, ce priviri de ucis şi cuiburile de vipere ne trăgeau malacii ăia de la a 12a H.. Citeam numai torturi cu pastă de dinţi şi cremă de ghete întinse fără zgîrcenie pe noi în ochii indivizilor. Mai avea unul un pistol d-ăla cu bile (atunci apăruseră, dacă aveai pistol cu bile erai un fel de şmecher cu ipod de acum 2 ani) şi-l tot îndrepta spre noi la fentă, eu mă încruntam ca să nu las la vedere tremurul urechilor, Ilici se făcea din negricios cenuşiu, doar Alex trăgea cu ochiul ameninţător boscorodind pe ţigăneşte la adresa fanţilor de cartier din gaşca “ălora mari“.

Ne-au numărat profesorii şi ne-am urcat într-un personal ca vai mama lui, probabil primit de la ajutoare prin 1877. Îngrămădeală, parcă plecase tot poporul Olteniei spre Ardeal, sau cel puţin spre Piatra Olt, că acolo ducea trinu’. Eu cu Alex şi Ilici am apucat în holul trenului, între vagoane. Arătam ca un totem indian, la cum stăteam eu în fund pe o geantă, Alex în picioare lîngă mine şi Ilici mai înalt ca noi toţi, că stătea cu capul scos pe geam şi cu picioarele pe prijonitura pe
unde vine căldura în poveştile lui Gaidar, alea cu trenuri care funcţionează bine.