Exceptionalul din Cotidian

Cu cîteva zile în urmă am fost prezent la datorie, pe moşie, la culesul viei. Nu vă închipuiţi kilometri de rînduri de viţă-de-vie, e vorba de cîteva sute de butuci de diferite soiuri aşezate strategic în faţa casei, suficient să poată fi luate “la ochi” în vreme de grindină sau de vreme nepotrivită, în general, suficient să bucure privirea în zilele însorite. M-am trezit cu noaptea-n cap, buhăit la chip şi tras la faţă ca după o noapte în Ibiza, am lăsat baltă internetul şi arsul gazului, recte curentului, de pomană, şi am dat fuga să mă îngrijesc de viitorul unei importante părţi a trupului meu, anume papilele gustative. Deja ne apropiem de octombrie, şi toamna nu lasă de obicei căi de scăpare, cel puţin nu în ceea ce priveşte culesul viei. Ajuns “pe domeniu”, l-am găsit pe tata în faţa casei, încălecat pe un butoi mic de plastic şi culegînd de zor boabele de struguri de pe ciorchinii văduviţi de soartă ai unui soi de Tămîioasă Românească mai plin de sine decît apărea în pozele de prezentare de la podgoria Drăgăşani. În ziua aia era vorba să culegem soiurile albe, dar am cules doar tămîioasa, pentru că restul nu ajunsese încă la maturitate. Să fi fost clima, să fi fost solul, nu ştiu, cert e că am lăsat strugurii cei roşii ca sîngele lui Hristos pentru începutul lui octombrie.

Cred că dacă i-ar fi stat în putere, tata ar fi acoperit toată zona extravilană a Slatinei cu Tămîioasă. Cum n-a fost posibil, s-a mulţumit să cultive, pentru bucuria şi plăcerea proprie, vreo 40 de butaşi în grădina din faţa curţii. Din ăştia patruzeci de butaşi am scos în acea zi de sîmbătă vreo sută de kilograme de struguri numai unul şi unul. Să nu credeţi că a fost o muncă uşoară. Culesul mergea incredibil de repede, cu luatul boabelor de pe zgîrciuri ce ne-am chinuit noi o zi întreagă. O sută de kilograme nu însemnau mai mult de zece găleţi, dar era treabă migăloasă foarte să iei bob cu bob de pe ciorchine, la rînd, cu grijă să nu risipeşti zeama. Ideea consta în omiterea zgîrciurilor de la datul prin zdrobitor, de fapt de la întregul proces de fabricaţie a vinului, pentru că taninul şi alte substanţe din respectivul zgîrci nu adăugau nimic altceva decît amăreală mustului şi mai tîrziu vinului, iar tata, plecînd de la ideea “decît mult şi prost, mai bine puţin şi bun” a preferat să-şi piardă o zi întreagă în soare, numai să ştie că scoate 50 de litri (atît ne-a ieşit după calcule îndelungi, cinci vedre) de vin adevărat, pur şi nu în ultimul rînd excelent. Eu, neştiutor într-ale viticulturii, căscam ochii în jur a mirare şi mai că nu blestemam pierderea inutilă de vreme, însă mi-am revenit repede cînd mi-am dat seama ce bunătate de struguri erau acolo. Dom’le, tămîioasa asta nu degeaba e lăudată prin toate colţurile lumii, e într-adevăr un strugure excelent. Ai impresia că furi ambrozia zeilor cu fiecare boabă dată pe gît. Mă rog, înghiţită. Hai, fie şi dată pe gît, dar în formă lichidă.

Tata are puţine obsesii pe lumea asta, faţă de alţi oameni, iar o vie bine pusă la punct şi-o livadă cu de toate înseamnă aproape jumătate din pasiunile lui. Restul sînt de ordin culinar, despre ele în altă poveste. Pentru tata, o vie “bine pusă la punct” înseamnă o vie care să dea de toate. Şi vin alb, şi roşu, şi roze, dacă este cazul, şi struguri de masă de vreo cinci-şase feluri, numai lucruri de mîndrie la casa omului, atunci cînd are musafiri şi trebuie să dea cep butoaielor din pivniţă. Urmărind ideea asta, tata a plantat o sumedenie de feluri de viţă-de-vie, unele neinspirate, în perioada de început a pasiunii sale pentru viticultură, altele numai bune pentru solul şi condiţiile climaterice ale Slatinei. Sînt acolo viţe altoite albe aromate, adică superioare x2, anume Muscat Ottonel şi Tămîioasă Românească, viţe altoite negre, anume Fetească Neagră şi Burgund Mare, struguri de masă, anume Afuz Ali, Victoria şi Coarnă Neagră (primul este confundat, al doilea chiar este numit în popor “ţîţa vacii”, ultimul este de soi negru şi se topeşte pe limbă), dar şi unele soiuri mai slabe calitativ, cum ar fi “ananasul” (ăsta nu ştiu cum se numeşte oficial), Ezerfurtu, Muscat de Hamburg sau Seyval (Seyve-Villard). Cum toate aceste soiuri nu au alt rol decît acela de a crea, fie separat, fie în diferite combinaţii, vinuri cu care să nu-i fie nimănui ruşine de-a se înfăţişa chiar şi în faţa caselor domnitoare ale Europei, tot ceea ce mai contează din momentul în care au prins rădăcini este să fie îngrijite ca la carte. Aici m-am ocupat eu, în primii ani ai existenţei lor. Am săpat, am plivit, am cules, am legat, am făcut toate operaţiunile necesare ca astăzi să mă bucur de nişte vinuri excelente ale anilor din urmă şi să mă pregătesc pentru altele şi mai şi.

Ştiu, mă laud de se crapă cerurile în două, dar într-un final ai zice că e extrem de simplu să faci vinul în casă, doar te duci, culegi strugurii, îi dai prin zdrobitor şi teasc, mustul îl aşezi în butoaie, îi mai adaugi pe ici, pe colo, prin părţile esenţiale zahăr, că altfel nu se poate, apoi aştepţi să se lase drojdia şi impurităţile la fund, îl tragi în alte butoaie şi aştepţi să se facă vin. În realitate, dacă vrei să faci o treabă cum trebuie, nu este chiar aşa simplu cum s-ar crede. Soiurile superioare, altoite, necesită îngrijiri speciale ca să îţi producă strugurii de care ai nevoie pentru un vin excelent, iar dacă stai să socoteşti cîţi bani se duc pe zeama bordeleză, pe sulful muiabil, pe Carbetox, pe Basudin şi pe alte substanţe care să împiedice efectele dezastruoase ale manei, ale putregaiului cenuşiu, ale filoxerei, ale făinării şi ale altor cîteva sute de boli şi paraziţi – rezultate directe ale poluării atmosferei din ultimele decenii –, dacă mai pui la socoteală şi bătăturile şi şalele şubrezite la sapă şi la cules parcă nu-ţi mai vine să te chinui cu cîteva zeci de litri de vin home-made care şi-aşa pot dispărea în cîteva seri de chermeză cu prietenii, cînd poţi să-l cumperi de-a gata de la magazin, sau dacă eşti mai pretenţios, de la podgorie. Însă vreau să-mi spună cineva, dacă e în stare, ce se poate compara cu un pahar de vin calitatea numărul 1 făcut de tine, pentru care ştii că ai vărsat sudoare şi bani nenumăraţi, numai să ai plăcerea să spui prietenilor şi oricui mai ai în vizită “uite, frate, ăsta e făcut de mine”. Şi “ăsta” e într-adevăr doar pentru cunoscători.