Exceptionalul din Cotidian

Vi s-a întîmplat pînă acum să mergeţi seara la chioşc sau la magazinul de la colţ, pentru o ultimă aprovizionare, şi să prindeţi coadă, pe ultima sută de metri a programului de funcţionare? De exemplu, cînd închide la 10 seara, să ajungeţi la fără zece? Ce spectacol e acolo în faţa casei de marcat.. E băiatul de şase ani de la etajul doi pe care mama l-a trimis după tampoane şi tata după un pet de bere, că e meci, mai sînt doi inşi care-au ieşit din tură de la fabrica de lîngă şi sărbătoresc momentul, şi baba de la parter care cumpără mîncare pentru pisici şi ceai de anghinare, ce mai, un întreg univers îngrămădit într-un spaţiu de patru pe patru.

Aşa am nimerit şi eu ieri seară la magazin, ca musca-n lapte, sau dacă vreţi, ca drosophila melanogaster în damigeana cu vin, că tot i se apropie sezonul. Se uita lumea la mine ca la un picat din lună, că de, nu mă cunoşteau, nu eram din cartier, şi orice nou-venit e luat la ţintă imediat ce se afişează în perimetru. Al cui e, ce cumpără, de care bani are… Eu nu vroiam decît patru beri la sticlă, şi pentru ele a trebuit să aştept vreo 20 de minute, înghiontindu-mă cu oamenii pentru un loc fruntaş, cît mai apropiat de pupitrul de comandă al vînzătoarei, care împărţea diverse în stînga şi-n dreapta cu aerul acela de superioritate pe care-l aveau pe vremea lui Ceauşescu vînzătoarele de la Pîine. N-am văzut nici o bere la sticlă expusă în raft şi-am fost nevoit să mă aşez la coadă doar ca să întreb dacă au aşa ceva. Probabil că dacă întrebam peste rînd ceilalţi m-ar fi linşat de vreo trei-patru ori, ca să se asigure că plătesc îndeajuns neobrăzarea şi tupeul de-a încălca legile nescrise ale cumpărăturilor.

În faţa mea, o fată înaltă şi subţirică înainta în rînd cu ochii în ceafa unui tip clasic de funcţionar la stat, la costum, umflăţel şi cu nasul roşu ca un semafor stricat, care încărcase două paporniţe cu de-ale gospodăriei şi acum explica vînzătoarei ce detergent îi trebuia. Soţiei.
-De care doriţi, automat sau…?
-D-ăla verde, domniţă.
-Da, dar pentru maşina de spălat sau..?
-Păi care e cu bule de oxigen?
Nu ştiu cum s-a lămurit dilema bulelor, că atenţia atrasă de-un copilaş de trei-patru ani care s-a băgat peste rînd cu un pumn de monede să ceară o caramea (pfff, lui îi zîmbeau condescent..) nu mi-a revenit spre casă decît în momentul în care la rînd era tipa înaltă. Vînzătoarea:
-V-am dat alea… Parcă mai doreaţi ceva, dar am uitat.
-Ăăă, staţi să mă uit… se uită în plasă şi: Da, sucul…
-De care?
-Nu, suc..
-Da, de care? Coca Cola?
-Nu, nu, Fanta, v-am spus..
-Mergeţi şi luaţi din ladă de la colega mea.
De fapt erau două vînzătoare în magazin, una care servea în spatele tejghelei şi cea care făcea pe omul de legătură cu lăzile frigorifice din faţa chioşcului, unde se aflau perisabilele. Carne, băuturi, îngheţate. Şi îngheţăţi. Biata clientă, după ce că era ameţită din fire, după cum o trădau privirile şi gesturile, au mai alergat-o şi vînzătoarele. Mi-a venit şi mie rîndul.
-Săru-mîna, bere la sticlă aveţi?
-Avem.
-Sau la doză..
-Avem Golden, Ciuc.. ce mai avem…
-La doză?
-Nu, la sticlă. Dar de care doriţi?
-Păi, de-aia. Ştiţi, nu v-aş mai fi întrebat, dar nu văd unde sînt expuse.
Mergeţi şi uitaţi-vă, că nu mai ştiu ce mai e pe stoc.

Mă duc în faţă, mă uit, n-aveau ce-mi trebuia mie, optez pentru altă marcă. Dau fuga-napoi, să nu-mi ia locul vreo babă iute de picior, cer, dau banii, n-aveam sticle la schimb.
Domnişoară, ştiţi, tata mereu face cumpărături de-aici, o să vă aducă el sticlele dimineaţă. E, aşa, un tip mai scund şi-ndesat, cu chelie la-nceput… (dacă mă auzea tata ce reclamă-i făceam…)
Sînt unele femei din categoria aceea mai “grea” care per ansamblu sînt chiar frumoase. Sînt, într-adevăr, planturoase, cum s-ar spune, eufemistic vorbind, dar nu se ascund, se simt bine în pielea lor, nu încearcă să pară nişte gazele şi le stă bine. Uite, de exemplu Viorica din Clejani, aia cu “Bordeiaşul”, e o femeie frumoasă. Aşa era şi vînzătoarea. O fi băgat de seamă că-i cercetam decolteul doldora, că mi-a zîmbit şi de unde îmi spunea că nu se poate, că musai să fie şi sticle, că nu-l cunoaşte pe tata, că nu poate cumpăra altele fără sticle la schimb, m-a servit şi fără, trecîndu-mă în schimb pe un caieţel, ca să fie cu inima împăcată mai degrabă decît să se asigure că-i vom aduce sticlele înapoi.

În spatele meu coada se făcuse la loc pînă la ieşirea din magazin, şi-am evacuat incinta urmărit de aceleaşi priviri cercetătoare. De data asta mi-am permis un zîmbet iliescian, ca o tiflă mare lipită pe frunte. Îmi terminasem cumpărăturile, mă eliberasem de constrîngerile cozii, la o adică puteam să şi casc gura a încurcă-lume prin magazin, nu mai aveau ce-mi face. Poate doar să-mi spargă sticlele, dar cum teoretic aparţineau încă vînzătoarei, nu risca nimeni să se ia în coarne cu liderii micului univers numit uneori “MAX – Supermarket”.