Exceptionalul din Cotidian

Recitind textul ala in care vorbeam de vamile romanilor, mi-am dat seama ca am inceput nervos povestea drumurilor mele prin Europa, nervozitate inevitabila, pana la urma, dupa oboseala acumulata in atatea zile de umblat din oras in oras, dupa 5000 de kilometri parcursi in zece zile, dar si dupa socul pe care l-am avut odata intrat in Romania. Am inceput istorisirile si de la coada la cap, ceea ce nu e practic deloc, pentru ca asa cum am invatat cu alte ocazii si excursii, drumul de intoarcere e intotdeauna un chin, amintirile sunt proaspete si greu reintri in normalitate. O sa incerc sa refac excursia prin Europa luand-o gradat, tara dupa tara si oras dupa oras.

Am plecat din Slatina intr-o zi de vineri, pe la 5.30 dimineata. Desi zorile inca nu se ivisera, era totusi un start intarziat si aproape sa fie ratat, daca te gandeai la aglomeratia inceputului de weekend, la drumurile proaste pana la Nadlac, la probabila buluceala din vama si la cei 800 de kilometri si mai bine pana la Mosonmagyarovar, orasul din Ungaria unde era stabilit primul popas. Masina era burdusita cu bagaje, sora-mea nu se vedea in spate de haine si plase cu mancare, tata era ca un titirez dupa doua cafele baute intr-un minut, eu eram adormit si/sau aproape lesinat dupa cat sange imi luasera cu o zi in urma la Spitalul Floreasca in Bucuresti, afara era bezna si-am iesit din Slatina cu 120 la ora. Cap-compas Sibiu, orasul studentiei mele, via Ramnicu Valcea si Valea Oltului. Dupa ce-am trecut de Dragasani a inceput sa se lumineze, dar ce folos, ca deja pierduseram startul si drumul era saturat de ARO-uri, de Dacii si de TV-uri cocosate sub sacii de legume ce luau directia Sibiului si Clujului, carosabilul era umed si plin de oameni care mergeau alandala de colo-colo, de la carciuma sateasca spre casa pe trei carari sau de acasa spre carciuma sateasca (in directia asta se circula mai alert). Desi traficul era greu, n-au fost probleme decat la capitolul “cu ce muzica sa incepem calatoria”. Trebuia ceva alert, potrivit pentru drum lung, dar peisajul pitoresc (sate, case, oameni in port popular – cizme de cauciuc, pantaloni de stofa de la vreun costum din tinerete peticiti pana nu li se mai vedea materialul original, bluze gaurite) a redus alegerea la doua CD-uri, ambele cu Tudor Gheorghe. Sora-mea nu avea nici un cuvant de spus, inca. Intai isi faceau oamenii damblaua, apoi femeile. Pe ritmuri de “Trecui podu` pe la Leasa” am trecut si noi de Sibiu, nu inainte de a ne rataci un pic prin centru in cautarea unei farmacii. Nu ne-am fi ratacit, dar tata a avut proasta inspiratie sa-mi ceara sa-l indrumez eu prin zona orasului vechi, si cum de la ultima-mi vizita in orasul de pe Cibin se schimbasera multe, l-am bagat prin niste sensuri unice care l-au exasperat de mai-mai sa-mi altoiasca una dupa ceafa. E drept, si eu i-am aratat strazi pe care le batusem doar de-ampicioarelea, si naiba stia cum e cu masinile si cu indicatoarele, ca eu nu. Am plecat si fara CD-uri lautaresti de colectie de la Libraria Constantin Noica (cea mai tare), si fara triferment sau carbuni pentru stomac de la Farmacia non-stop 24, care era inchisa la ora aia.

Cu sentimentul ca odata trecuti cu bine de Valea Oltului nimic nu mai poate merge rau in ziua aia i-am dat bice inspre Deva, Arad si Nadlac, prin inima Ardealului cel sfant. Cascam ochii prin sate, luam poze, filmam, notam intr-o agenda, ca sa avem material de comparatie cu ce urma sa gasim “dincolo”. Cam dezamagitor materialul asta, dar perseveram in colectionarea lui. Cat am trecut prin satele sasesti din judetul Sibiu, alde Cristian/Nochrich sau Apoldu de Jos, mi-am fortat degeaba ochii sa vad si eu cum arata pe viu sasii, asa cum ii vazusem in fotografiile de epoca de la Muzeul Brukenthal. N-am vazut picior de namila blonda cu ochi albastri, nici de codana cu parul ca spicul si cu sânii cat calul de bere, am vazut in schimb o droaie de copii negriciosi jucandu-se pe marginea soselei, in tarana, si femei care mai de care mai colorat imbracate. Ma manca sa-l intreb pe unul dintre cei intalniti in cale “voi sunteti urmasii sasilor, romii?” dar m-am gandit ca n-are rost sa ii dau motive sa ne puna bete-n roate, sau cutite-n cauciuce, cum preferati, si drumul si-a urmat cursul mai departe. In Sebes-Alba ne-am ratacit iarasi la o intersectie, unde niste binevoitori (daca nu chiar autoritatile locale) strambasera panourile de circulatie in asa fel incat placuta pe care scria Arad arata spre Alba Iulia, insa ne-am revenit relativ repede, cu ajutorul unui individ (“No, Arad? Poi asta ii drumul spre Alba.. Luati-ma si pe mine pana in centru si v-oi arata incotro..”) sosit de cateva zile din Spania, dupa cum ne-a povestit. Cam traznea a doaga in spate, dupa ce s-a dat jos, semn ca nu pierduse vremea si se cinstise vartos cu pretinii si fratii in zilele trecute, de bucurie ca a venit cu franci acasa. Mai departe, pe drumul Aradului, a fost frumos. Cale intinsa, verdeata, TIR-uri si carute bara la bara pe sosea, depasiri la mustata ca pe circuitul de la Daytona. Frumoase castelele de la Deva si de la Lipova, asa darapanate cum erau. Ba chiar mai frumoase decat daca vreo mana criminala le-ar fi renovat. Sincer, acum, cand ma gandesc la un castel vechi de 500 de ani, ma gandesc la el daramat si subred, napadit de balarii, nu reconstruit si cu termopane la creneluri. Am impresia ca daca ma duc sa scociorasc pe sub vreo tufa de lozie, cu siguranta voi gasi niscaiva oscioare albite de vremuri, sau vreun varf de sageata ruginit.

Am trecut de Arad, si la vreo cativa kilometri de Nadlac au inceput distractiile. In primul rand o coada de vreo suta de TIR-uri, aliniate frumos pe-o banda, apoi cozile de autoturisme. Plecau capsunarii, ca din majoritatea masinilor cu numere de Italia sau Spania se auzeau numai manele si injuraturi de familie si neamuri. Fac o pauza si voi continua cu Ungaria. Experienta din vama propriu-zisa e aceeasi, si la dus si la intors.