Aug06

Despre cum mi-am rupt piciorul şi alte întîmplări de pomină

by paul on August 6th, 2006 at 3:17 pm
Posted In: Cotidianul meu

In urma cu o luna si doua saptamani purtam o discutie cu niste prieteni de familie in fata carora ma laudam cu faptul ca nu mai avusesem parte de-o intalnire cu bataia inca din clasa a zecea si ca am scapat din astfel de situatii ba tinandu-ma la distanta, ba facand gura mai mare ca toti. Practic nu ma mai batusem de vreo sapte ani, timp in care ocazii au fost nenumarate, dar de fiecare data am scapat basma curata.

Chiar umblau vorbe printre prietenii mei, cum ca eu as fi mereu samanta de scandal si de la mine ar porni balamucul, numai ca pe mine uita sa ma pocneasca toata lumea si altii-si numarau juliturile a doua zi. Ce-i drept e drept, eu ma alegeam cu cucuie sau glezne luxate pentru ca eram (si sunt) bezmetic si impiedicat din nastere, nu pentru ca ma tragea ata in pumnii cuiva. Bun, sunt si prea simpatic sa dea lumea in mine doar pentru ca vorbesc prostii cand ma mananca-n partile dorsale, dar toate au o limita, nu?

Limita asta, sau parul care mai nimereste si-n fund la prea multe garduri sarite, s-a aratat la cateva zile de la discutia ceea cu prietenii de familie, sub forma a doi indivizi care au avut amabilitatea sa-mi rupa un picior si sa-mi decoreze fata in urma unei intalniri intamplatoare intr-unul din caminele studentesti bucurestene. Nu, nu erau studenti, erau mai degraba etnie conlocuitoare, dintr-aceia care umblau prin campinguri cu sute de ani inainte sa aflam noi, majoritatea, ce e ala cort tip iglu, de exemplu. De ce am luat-o? De ce mi-au dat-o?

Astea-s intrebari cu prea multe variante de raspunsuri si niciunul sigur 100%, e ca si cum i-ai intreba pe americani de ce au bombardat spitalele din Serbia sau caminele de batrani din Bagdad. In cazul meu o fi fost ceasul rau, m-or fi ajuns blestemele vreunei foste prietene, am fost berbec si iresponsabil, cert e ca m-am trezit intr-o marti dimineata cu moaca tesita si botita si sontorog de-un picior, dreptul, care la cum trosnea si la cum fosnea cand il miscam, era rupt la cativa centimetri mai sus de glezna.

Nu trebuia sa fiu reincarnarea lui Carol Davila ca sa-mi dau seama ca scrie spital – sau cel putin abstinenta de la fotbal pentru cateva saptamani – pe mine, asa ca seara, cand am prins un mobil, ca al meu sfarsise in chimirul suanilor asaltatori, laolalta cu ce bani mai aveam si-o sapca, am trimis un mesaj lui Ovidiu, prieten si unul dintre putinii oameni in care am incredere deplina pe lumea asta, sa vina sa ma vada si eventual sa ma duca si la spital. Cum i-am trimis mesajul tarziu, mai era si finala Cupei Mondiale si omul avea de scris cronici pentru serviciu, n-a ajuns decat pe la unu noaptea.

Nu mai zic ce fata a facut cand m-a vazut, era oricum cea mai mare boacana pe care-o facusem de cand ma stia. L-am mai sunat eu odata, prin Sibiu, pe la un sase dimineata, dupa un chef crunt de ziua mea, sa vina cu echipa de descarcerare – Nucu, un alt prieten bun – sa ma scoata dintr-un tarc de unde nu mai puteam sa ies ca-mi luxasem glezna in timp ce am sarit gardul, dar sa tragem cortina peste intamplarea de-atunci, care nici nu se compara cu asta, recenta.

A venit, m-a vazut, mi-a zis vreo doua de-mi venea sa intru in pamant de rusine, si hai sa-l luam pe oltean sa-l coboram de la etajul patru pana jos in strada, la taxiuri. Ti-ai gasit! Cu mine era si gazda, un tip din camin la care am ramas in fatidica noapte, dar degeaba. Durerea era prea mare ca sa pot cobori intr-un picior, pe scaun nu ma puteau duce ca era incomod, dupa tentative, incercari si telefoane la ambulanta (“Ce are? A, picior rupt? Nu putem trimite o ambulanta acum, avem alte cazuri mai grave, peste vreo 6 ore. Cum, nu stiti strada? Ce daca e un singur camin P26, nu va putem ajuta”), au facut rost de un pat dintr-o alta camera, pat de-o persoana, tip camin, evident, au luat salteaua si m-au asezat cu chiu cu vai pe cadru.

Ovidiu nu stiu daca facea haz de necaz, ma taxa in stilul lui acid sau incerca sa-mi ridice moralul, dar din “Lazare, ridica-te si umbla!” sau “Oltene, da fuga!” nu ma scotea. E adevarat, acum imi vine sa rad la cate poante scotea, dar atunci eram prea demolat, si fizic si psihic, sa mai reactionez. Mai ca-mi venea sa plang de nervi si dureri.

Ei, si m-au luat baietii cu pat cu tot si hai cu sinistratul la vale, pe scari. Patul greu, eu ditamai animalul, ca nu sunt nici ala subtirel tras ca prin inel, celalalt tip, Leo sau Claudiu, ca se prezenta alternativ, cre` ca in functie de om, avea niste muschi de sahist si abia tinea patul, Ovidiu, desi ditamai haidamacul, ducea cam toata greutatea, ce sa mai spun, mergeau 5 metri cu mine, ma lasau jos 10 minute. Pana la urma Ovidiu l-a sunat pe Dan, celalalt om al grupului nostru, l-a lamurit ca aveau o misiune in noaptea aia si l-a chemat in ajutor.

Dan, desi Melc dupa porecla si origini (ardelean), n-a stat la discutii, fulger a fost in seara aia. Dar pana sa vina el, Ovidiu si cu Leo Claudiu m-au coborat, cu chiu cu vai, un etaj jumatate. Sahistul tinea patul de la cap, dar nu putea sa-l tina cum trebuie, si-atunci ma cobora, de fapt dadea drumul patului, de pe-o treapta pe cealalta. Hurducaturi, dureri, dar n-aveam ce-i face. Mi-aduc aminte ca stateam pe cadrul ala de pat si ma uitam in tavan, aproape absent. Ma ingrozea neputinta mea.

A ajuns Dan, m-a intrebat molcom, asa cum numai el poate, “Ce-ai facut, ma…?”, a pus umarul si pana sa-mi dau seama eram jos, in fata spitalului, tot in pat, evident, si cascam ochii la stele. Imi venea sa strig “De ce eu, Doamne?”, dar stiam deja raspunsul. Ca-s uneori incredibil de lipsit de responsabilitate. Ma arunc cu capul inainte intr-o gramada de tampenii, crezind ca vorba aia cu “Asculta-ti instinctul” nu e un simplu slogan publicitar valabil doar la femei. Ma rog, la ele e de inteles, se bazeaza pe instinct ca n-au pe ce altceva, dar eu?? Continuand firul povestirii, baietii m-au lasat cu Leo Claudiu in parcare si s-au dus sa caute un taxi. Pana sa se intoarca, a aparut o masina de politie, din care au coborat doi tablagii, ca altfel nu le pot spune, si s-au indreptat spre noi.

Eu zaceam pe pat, cu maneca blugului suflecata sa stea fractura la aer, alalalt ma veghea indeaproape, si politaii n-au gasit sa ne intrebe decat daca dup-aia ducem patul inapoi sus. Venisera pentru o alta treaba acolo in camin, nu se puteau interesa de alte probleme. Mai sa le scap o injuratura printre dinti. Se vedea treaba ca pentru a fi bagat in seama de ei musai sa fi avut cel putin un cutit in spate sau unul dintre cele cinci membre lipsa. Am trecut cu vederea, ca se apropiau Ovidiu si Dan cu taxiul. M-am asezat in fata, greu de tot, am plecat, soferul cred ca a mers cu 25 km/h, sa nu ma zdruncine, desi la fiecare curba imi venea sa urlu de durere, si-ntr-un final am ajuns la Spitalul de Urgenta Floreasca. Eram cu Ovidiu si cu Dan.

Era prima data cand ajungeam la urgente. Nu va doresc sa aveti motive de-a da o tura pe-acolo, dar daca ati ajuns vreodata, fie si-n vizita, ati vazut cum e in fata acolo. Brancardieri droaie, de parca s-ar astepta la convoaie de raniti, vanzatori de seminte si-alte indispensabile cum ar fi reviste porno de acum doi ani, soferi de pe ambulanta asteptand plictisiti sa mai moara cineva sau sa se mai intample vreun accident, in fine, lumea de pe lume, chiar si la 3 dimineata. Pe mine m-a luat in primire un brancardier scund si cam chel, care a venit cu un scaun cu rotile (Ovidiu: “Oltene, iti aduce scaun ba! Sa faci curse cu mosnegii!”) dar l-a expediat de urgenta cand a tras cu ochiul mai indeaproape la “buba” mea si l-a inlocuit cu o targa; griji peste griji (“Atentie, sa nu te lovesti de usa, da mana aia incoace, pune-o pe-asta acolo, usor, sprijina-te de mine, tine-te de aia”) dar nu stiu cum se-ntampla ca ma durea mai rau decat atunci cand m-au coborat cu patul.

M-au dus in sala de “Primire” unde un doctor m-a luat la intrebari, cerut buletin, adresa, scop si durata vizitei, de-aici la Radiologie sa-mi faca “poze”, de la Radiologie inapoi la primire, de-acolo in alt cabinet, ce mai, m-au plimbat cu targa cativa kilometri buni. La inceput incercam si eu sa ma uit in jurul meu, sa ma uit la oamenii care asteptau pe culoare, sa ma uit la asistente, dar am renuntat dupa primele priviri speriate pe care mi le-au intors. Am vazut si motivul, intr-o oglinda. Aratam ca dracu, cu fata umflata, un ochi rosu, vanat tot.

Ovidiu si Dan au asteptat cam o ora pe hol sau langa mine, sa vada ce se intampla si sa afle verdictul doctorilor. Cand am auzit “internare” a fost cum a fost, dar cand am auzit “operatie” mai-mai sa lesin. Ptiu, fir-ar dracu-al dracu, operatie, cutite, taiat, sange, anestezie, daca ma trezesc in timpul operatiei, ca astia ai nostri-s neglijenti, daca dau peste vreun Ciomu si ma taie stramb, amputare, proteze, toate prostiile imi treceau prin cap. Chiar si baietii, cu tot cheful lor de a ma incuraja facand haz de necaz, se calmasera. Bine, nu de tot, ca Ovidiu a mai scapat vreo cateva “lasa, ba, ca ti-l taie si scapi repede”.

Pana la urma au terminat doctorii cu analizele, cu luatul sangelui, cu radiografiile, mi-au pus o atela gipsata (m-a nenorocit doctorul care mi-a pus-o, ca-mi manevra piciorul fracturat de parca nu avea nimic, ba strangea ici-colo, ba-l sucea, in timp ce eu chiraiam launtric ca din gura de sarpe) si m-au trimis intr-o rezerva, provizoriu, sa raman in noaptea aia. Era oricum intuneric acolo, nu mai stiu cu cine eram coleg de suferinta. Baietii mi-au adus cate ceva de-ale gurii si niste lichide si m-au lasat, urmand sa vina sa ma vada in dimineata aia, pe la opt. N-am cuvinte sa le multumesc asa cum ar trebui pentru ce-au facut pentru mine in noaptea aia si in zilele urmatoare, incepand de la cheltuieli si pana la sprijin moral. Sper doar sa fie siguri ca n-am uitat si nici n-o sa uit.

Prima noapte a trecut… nu stiu cum. Eram ca-ntr-un vis, parca pe alta lume. M-a trezit un politai de la sectia 22, care a venit sa-mi ia o declaratie referitor la cum am reusit sa iau bataie si de la cine, a plecat cum a venit, numai ca bezmeticul si-a uitat legitimatia la mine pe pat si-atunci mi-am dat seama ca pot da oricate declaratii si pot da oricate semnalmente, astia n-ar fi in stare sa-si gaseasca nici macar propriul plod intr-un loc de joaca, cu poza-n mana. A aparut si o infirmiera foarte indatoritoare ce mi-a explicat cum se foloseste urinarul (care e cam ca o sticla mai bortoasa de lapte, din plastic, cu gura mare-mare si-n care evident, urinezi).

A doua zi dimineata, intr-o marti, au venit iar oamenii mei, iar glume, discutii, Ovidiu urma sa-l sune pe tata si sa-i dea vestea cea mare, eu nu eram prea grabit sa-i spuna, ca stiam ca o sa se crizeze si-o sa vina val-vartej in Bucuresti, si pana dupa-masa ziua a mers in acelasi ritm in care urmau sa mearga si celelalte 13, cat mai aveam de stat in spital.

Pe la zece a venit vizita medicala, ceea ce insemna ca in salon intrau vreo 10-15 medici si studenti la medicina care cascau ochii la foile fiecarui bolnav si o tineau intr-un “ahaaa..hmmm” continuu in timp ce seful de sectie (ortopedie) vorbea de nu stiu ce probleme avea acasa, printre care mai strecura cate un “si asta cine e? a, baiatu` cu.. da, da, da, il operam maine”, apoi m-au dus iar (de doua ori) la Radiologie, ca pierdusera pozele pe care le facusera cu cateva ore inainte, sofer de targa mi-a fost un brancardier hatru care se plangea de nevasta-sa si-n timpul asta tragea cu ochiul la asistente, m-au mutat intr-un salon impreuna cu alti 6-7 pacienti, au venit niste amici de-ai mei cu Ovidiu si Dan, apoi tata care era sa-mi rupa si el un picior de nervi si neputinta, si pana seara nu s-a mai intamplat nimic interesant. Apoi a venit clisma.

A doua zi dimineata eram programat la operatie. Si cum ma anesteziau si cum eu personal nu mai eram responsabil de ceea ce facea sau, in cel mai rau caz, nu facea sfincterul meu, era obligatoriu sa fac o clisma pe la noua seara si apoi sa nu mai mananc nimic pana a doua zi, dupa operatie. Eu, ce sa mai zic, la inceput nu eram prea incantat, dar cand infirmiera mi-a spus ca daca nu acceptam sa fac clisma ma scria pe carnetel si ma turna medicului, am zis “hai ca nu mor” si m-am lasat pe mainile lui tanti.

Eu, deh, pudic nevoie-mare, cat a umblat femeia cu furtunul pe la si-apoi prin fundul meu, am stat cu capul sub perna. M-am balonat, am tinut in mine cat s-a putut si.. dar nu mai dau detalii, din respect. Ma simteam ca naiba, nu datorita clismei cat datorita situatiei. Oricum, la un moment dat mi-am zis un “duca-se la dracu de treaba, femeile astea cred ca fac manevre similare in fiecare zi si-s obisnuite, e ca si cum ar face de mancare sau ar spala rufele” si mi-a trecut starea de jena.

Si-a venit si operatia. In ziua aia m-am trezit pe la sapte dimineata, nu de nerabdare, ci mai degraba ca am visat numai tampenii luate parca din filmele horror de categoria W. Greu a mai trecut timpul pana sa vina sa ma duca in sala de execu.. asta, operatii. Nu cred sa existe in nomenclatorul culorilor una care sa denumeasca nuanta fetei mele, pe de-o parte vanat-albastra-movalie de la pumni, pe de alta palida-galbena-alba din cauza apropiatei taieri. Acum, dupa o luna si ceva de la momentul acela, privesc oarecum detasat toata povestea operatiei, dar atunci a fost tortura curata.

Nu mai avusesem parte pana atunci de operatii, nici macar de apendicita sau amigdale, trupu-mi era, cum s-ar zice, virgin, si urma sa fiu initiat in cateva ore-minute-secunde. Greu a mai trecut timpul atunci. Incepusem sa urasc plimbatul cu brancarda dintr-o parte intr-alta, dar dupa ce m-au bagat in sala, si-am vazut masa de operatii (“cati or fi murit sub cutit aici?”), si-am vazut dulapurile cu bisturie, cutite, fierastraie, despartitoare (“mi se pare mie sau sunt cam ruginite? Macar le-or fi dezinfectat, ca am mai auzit cazuri.. poate ies dracului de-aici pe picioarele mele, dar bolnav de cine stie ce minune”) parca as fi preferat sa dau ture cu targa pe culoare pana la Judecata de Apoi. Intr-un final mi-a scapat un “Amin” pierit de tot si mi-am facut cateva mii de cruci cu limba-n cerul gurii.

Ei, si m-au pus pe masa de operatii, apoi a venit o asistenta si mi-a bagat o perfuzie, apoi a venit tanti anestezista si m-a “lucrat” pe sira spinarii cu un ac pe care eu nu l-am vazut, ca daca-l vedeam cred ca ma dadeam jos si-o luam la fuga, spargand in acelasi timp si recordul la suta de metri sprint, dar mi-au spus altii ca are vreo 7-8 centimetri, suficient sa te gadile in tot corpul, apoi am adormit, ca sa ma trezesc la un moment dat ca ma tine o asistenta de mana si ca incep sa stau de vorba cu ea. Eram drogat, de-aia nu mi s-a parut extraordinar cand am auzit un doctor ca il intreaba pe altul “ia zi, cum se vede in poza? Am bagat tija bine, sau sa-i mai trag cateva ciocane?”.

Vasazica astia bagasera tija care urma sa-mi tina oasele rupte impreuna pe sus, pe la genunchi, si dadusera cu ciocanul in ea pana a coborat pe os in jos pana la glezna. O adevarata arta, daca pot sa zic asa. S-a terminat operatia, eu eram pansat, asa ca n-am vazut mai nimic, nici de simtit nu simteam, pentru ca eram inca paralizat de la brau in jos. M-au dus la salonul postoperatoriu, printre alti proaspat operati, m-au parcat intr-un pat si m-au lasat in plata domnului. Sincer sa fiu, prima mea miscare atunci cand, amortit fiind, am ramas singur, a fost sa-mi bag mana-n pantaloni, sa ma asigur ca am totul la locul lui acolo. Erau, erau, dar… nu le mai simteam. Parca pipaiam pe altcineva.

La postop am stat o zi si-o nopte, cele mai crunte din viata mea, pentru ca dupa ce-a disparut amorteala, a ramas doar durerea si am bagat in mine la calmante cat sa-mi ajunga pentru cinci operatii, nu pentru una singura. Asistenta care ne avea sub supraveghere nu prea avea treaba cu mine, ca-si batea capul cu o babuta de langa mine cu soldul rupt care pe la patru dimineata s-a suparat, si-a scos violent acul perfuziei din brat si-a declarat sus si tare ca ea nu poate face la plosca, asa ca se duce la baie, si biata asistenta abia a calmat-o, mai cu vorba buna, mai cu amenintari ca o leaga de pat, mai cu vreo cateva fiole de Ketorol burdusite in perfuzie.

Eu zaceam langa si ma gandeam ca exact asta-mi mai trebuia, vecinatatea cu o baba labila de 80 de ani. Nu mai conteaza zilele urmatoare, pentru ca toate au fost cam la fel. In afara de vizitele prietenilor si amicilor, in afara de vizitele medicilor si de repetatele replici “vai ce bine merge” in timp ce pe mine ma durea de muream, in afara de lenevia infirmierelor, care semanau cu niste automate de cafea, la modul ca nu miscau sa-si faca datoria decat daca le activai cu cate cinzejdemii, in afara de spitalul in sine, nu s-a mai intamplat mare lucru. De fapt, nimic demn de povestit. Plictiseala, inactivitate si singuratate. Dar cum orice perioada normala de spitalizare dureaza doua saptamani, am scapat cu viata.

Asa ca iata, dragii mei, motivele pentru care nu am mai scris nimic aici de-atata amar de vreme. Si, daca nu ar fi dureros, daca nu ar fi plicticos, daca nu ar fi costisitor, daca n-ar fi in atatea alte feluri, o vizita la spital as recomanda-o tuturor. Este, cred, cel mai bun loc in care cineva poate sa ramana cu el si cu gandurile sale. Spitalul, de ce nu, este intr-o anumita masura si-un centru de reeducare, la fel ca si puscaria sau scoala de corectie. Daca ultimele sunt pentru faptasi, primul este pentru victime. Victime care nu de putine ori au o parte de vina apropiata sau poate chiar mai mare decat a victimizatorilor. Si daca la piata e valabila vorba aia cum ca nu e prost ala care cere, e prost ala care da, in cazul meu e valabila inversa. Nu sunt prosti aia ca au dat in mine, am fost prost eu ca am cerut-o cu lumanarea.

Acum, dupa atata vreme – in alte circumstante o luna jumatate n-ar parea prea mult, dar incercati voi sa stati nemiscati in pat doua saptamani si-apoi inca patru in inactivitate aproape totala, si-o sa vedeti ca intr-adevar clipa se dilata, vorba aluia de la Vita de Vie – dupa atata vreme de rememorat fapte si intamplari, de analizat ganduri si alte fapte si intamplari, am ajuns, cred eu, la niste concluzii care se vor vedea in faptele mele viitoare.

Nu se-ntampla prea des sa-mi rup piciorul, just, dar daca tot mi l-am rupt macar sa bag ceva la cap din toata povestea asta. Intr-un final, ce daca mi l-am rupt, stiu, puteam sa nu o fac, dar s-a intamplat si-a fost ceasul rau (era si marti cand s-a-ntamplat), bine ca nu m-au omorat, ca puteau sa dea cu scaunul nu-n picior, ci-n cap, ce daca am stat atata vreme in spital cand puteam sa petrec timpul asta facand alte lucruri mai placute decat clismele, cum ar fi bunaoara niste drumuri pe la munte sau la mare, ce daca i-am fortat pe Dan si Ovidiu sa ma ingrijeasca mai ceva ca surorile de caritate ale reginei Maria pe ranitii de la Marasesti, macar mi-am dat seama, daca mai era cazul, ca-mi sunt cu adevarat prieteni si pot pune cu adevarat baza pe ei, ce daca in timp ce eu stateam in spital singur cuc si-mi plangeam de mila prietena ma insela la mare cu un tip, ce daca tipul asta era o alta persoana pe care o credeam demna de incredere si care mi-a plans nu o data pe umar in momentele sale de dezamagire, ce daca ea mi-a spus a doua zi ca, desi a “dormit” cu el, sa nu plec urechea la barfele celorlalti, ca nu s-a intamplat nimic, ce daca el, dupa ce mi-a spus ca ea a facut miscari de fronturi spre el, dar s-a intamplat simultan, o scotea din cauza pe motiv ca a fost lasa (de lasitate a fost vorba, poate, la Ceausescu, atunci cand a fugit de pe CC, insa imi vine greu sa cred ca asta a determinat o femeie in toata firea sa nu vrea sa-mi spuna “stii, relatia noastra nu mai merge” si-abia apoi sa-si urmeze “instinctul”) si egoista (egoist esti la cinci ani, cand nu vrei sa-i dai lui frate-to o masinuta, nu la varsta la care te gandesti la familia si copiii tai), ce daca pe ea o priveam ca pe-o femeie plina de virtuti si valori morale, ascultand-o cum critica relatii infidele sau inselaciuni, in timp ce arata cu degetul spre “melrose place”, ce daca el s-a simtit dator sa aiba grija de ea mergand pana intr-acolo incat a ajuns la concluzia ca, daca tot eram “gemeni”, imi poate tine si locul langa ea, (oricum n-am ce-i reprosa, nici macar lipsa unei anumite coloane vertebrale sau a unui simt al bunului simt, pentru ca pana in ziua de azi n-a reusit nimeni sa scoata aur din plumb, darmite sa gaseasca margaritare in troaca porcilor), ce daca ea nu s-a simtit datoare sa-mi spuna, desi am mai vorbit la telefon in timpul asta, decat prin mail ca e mai bine sa tragem linie, desi eu simteam linia venind si-i dadusem destule sanse sa-mi spuna, ce daca el nu se simte vinovat fata de mine cu nimic, ca doar a incercat s-o convinga sa ma mai “rabde”, ce daca tot el imi atragea atentia sa am grija cu ceilalti, ca or sa incerce sa profite de mine, plangandu-mi de mila (?!), ce daca am zis ca n-o sa comentez povestea cu inselatul, imi pare rau, dar nu pot, nu pot sa uit, nu pot sa vad altfel lucrurile, nu pot sa ma prefac ca de fapt nu s-a intamplat nimic, desi initial credeam ca se poate, credeam ca pot sa fac pe martirul cavaler, dar, ce sa vezi! mi-e imposibil, si nu pot sa nu judec, sa nu imi exprim durerea, sa nu arat cu degetul; nu-mi place, dar prefer sa dau afara decat sa ma consum ca un betisor parfumat pana nu mai ramane decat cenusa in mine si duhoarea frustrarii in jurul meu. Am fost inselat. Stiu, nu-s primul si nu va fi prima data. Viata merge mai departe, si-am invatat din toata povestea asta destule lucruri cat sa scriu si eu un best-seller cu sfaturi si poovesti de viata. Am invatat pe cine am cu adevarat langa mine, am invatat sa nu mai am incredere in oricine face pe lupul moralist, am invatat ca oamenii sunt, intr-un final, oameni, si n-are rost sa le ceri sa se poarte ca niste sfinti, am invatat ca femeile-s femei, oricat s-ar imbraca in aparente onorabile si-oricat ar spune “eu nu as putea face asta”, am invatat ca nu suport oamenii care isi cauta fericirea personala calcand in bocanci tintuiti tip NATO (Nucu stie cum e cu bocancii, Hai Liba, mosule!) pe sufletele altora, pretextand ca vor sa “simta” viata si sa “traiasca”, mi-am dat seama, cu bucurie, ca-s om si nu sfant, sa pot ierta orice bataie de joc, in sfarsit, am invatat ca maturitatea vine prin fapte, nu prin vorbe sau varsta.

Pana la urma toate intamplarile astea nu-s rele in esenta lor. Mie mi-au dat senzatia ca traiesc, ca-s om, si asta s-a intamplat fara sa calc pe nimeni in picioare – ma rog, in picior, ca doar unul e valid. Deci se poate. Zic si eu ca un individ pe numele lui Piele, zis Sageata, zis Petrol : “Ce plictisita ar fi lumea daca totul ar fi perfect!”

└ Tags: ,