Jun19
Mihai Eminescu – poet national, luceafarul poeziei romanesti, cel care a infierbantat si inca mai infierbanta admiratia literara a zeci de mii de devoratori si devoratoare de lirica romaneasca, de dragoste sau nu – dupa un secol de dominatie a poeziei nationale, si-a vazut locul de frunte pus in discutie de o serie de intelectuali romani, care sub conducerea criticului Nicolae Manolescu au inceput demitizarea marelui poet nu de la opera sa lirica, ci de la scrierile sale politice.
Activand in perioada 1877-1883 ca redactor si apoi redactor-sef al ziarului conservator “Timpul”, Mihai Eminescu se va face remarcat si altfel decat prin poeziile sale. Partidul conservator, sau partidul mosierilor, opus la guvernare partidului liberal, a gasit in scrierile politice ale lui Eminescu suportul ideologic care il va conduce in acei ani la guvernare. Eminescu s-a dedicat atat de mult muncii ziaristice, incat pana la urma “Timpul” s-a identificat cu el insusi, atat de mult incat pe la 1882 mai-marii partidului conservator au instituit un comitet redactional care sa-l tempereze. Pana atunci Eminescu umpluse coloanele ziarului aproape singur.
Eminescu a fost un fervent critic al guvernelor liberale, pe care le invinuia de o prea mare toleranta fata de imigratia evreilor si a altor etnii, dar unul dintre laitmotivele textelor sale politice a fost critica adusa repetat chiar acestor etnii, pe care le considera opresoare pentru “taranul roman”. De fapt Eminescu a criticat absolut toate clasele sociale existente in acea perioada in Regat, in afara de clasa cea mai de jos, taranii, adevaratii pastratori ai identitatii nationale. Este o idee romantica, si multi ar spune ca aici, da, il recunosc pe Eminescu cel din “Scrisoarea a III-a” si din “Luceafarul”. Intelectualii erau “depravati”, mestesugarii si “comersantii” erau jecmanitori, doar taranul roman a ramas de-a lungul secolelor pastrator al traditiilor romanesti, daco-romane.
Eminescu a luat contact cu “talpa tarii” in peregrinarile sale prin Ardeal, Moldova si Tara Romaneasca in perioada anilor 1866-1869, in timpul cat a fost sufleor in trupa de teatru a lui Iorgu Caragiale si-apoi in cea a lui Mihai Pascaly, drumurile sale inscriindu-se pe traseul Cernauti – Blaj – Sibiu – Giurgiu – Bucuresti, o adevarata axa a romanismului care a inclus toate principatele si o vasta arie a culturii nationale. “Cultura” asa cum poate ar fi inteles-o Eminescu, nu a intelectualilor, ci a oamenilor simpli.
Scrierile politice din “Timpul” au incercat sa defineasca – foarte rar pe un ton moderat, de cele mai multe ori extrem de virulent si-ntr-un limbaj astazi imposibil datorita lipsei lui de “politically correctness” – problemele (“plagile”) care insangerau poporul roman, si acestea au fost identificate in persoana strainilor care in perioada imediat urmatoare Revolutiei de la 1848 au gasit adapost, o noua viata si chiar un teren propice pentru afaceri in Tarile Romane. In Moldova erau evreii, “izraelitii” (o denumire daca nu peiorativa de-a dreptul, atunci nu prea eleganta), in Tara Romaneasca erau turcii, bulgarii si grecii, in Ardeal (desi Eminescu s-a referit la prezenta ungurilor in Transilvania doar sporadic) erau “capcaunii maghiari”.
Mihai Eminescu nu a luat in discutie problema evreiasca prin prisma religiei lor, sau prin prisma deicidului, ci strict din punct de vedere economic si demografic. Articolele sale abundau in statistici, date si cifre concrete care spuneau un singur lucru: evreii controlau economia, de la carciuma sateasca pana la marile magazine din orase, erau camatari care ar fi luat si pielea de pe om ca dobanda daca i-ar fi gasit vreo intrebuintare rentabila, erau populatia majoritara in zona urbana, asupreau taranul roman. Pentru Eminescu, evreii s-au folosit de calitatile lor economice pentru a lua in arenda sau a ajunge vechili pe mosiile boierilor romani, mult prea prinsi in viata de huzur care mai tarziu a dat nastere la numeroase miscari de revolta in ultimii ani ai secolului XIX, miscari populare culminand cu marea revolutie de la 1907, un rezultat direct al asupririi si abuzurilor indreptate asupra “coloanei vertebrale a tarii”, taranul roman.
Evreii, in Moldova au ajuns ca urmare a pogromurilor si macelurilor din Rusia Tarista din prima jumatate a secolului, practic ca si refugiati, dar Eminescu a remarcat faptul ca nu a trecut mult pana ca “izraelitii” sa treaca peste eticheta de “refugiat pe motive religioase” si sa se implice tot mai mult in viata economica si sociala a urbelor. Mai mult decat aspectul economic, Eminescu a fost deranjat si de aspectul demografic al “invaziei”. Evreii refuzau sa invete limba romana, aveau regulile lor iar cresterea in numar a populatiei de religie iudaica a fost privita ca un pericol pentru romani, cu atat mai mult cu cat universitatile aveau un sistem cel putin dubios de admitere a studentilor, in functie de ponderea demografica si de statutul social.
Cu totul alta a fost situatia – vazuta printre randurile din “Timpul” ale lui Eminescu – in Tara Romaneasca. Aici, grecii si bulgarii predominau viata sociala a oraselor, dar si intelectualitatea. Majoritatea functionarilor publici, dar si o parte a nobilimii erau greci, innobilati sau imbogatiti tot pe spinarea taranului roman in timpul domniilor fanariote, o perioada lunga de aproape doua secole. Este relevant un articol al lui Mihai Eminescu in care diseca intreaga redactie a ziarului “Romanul”, portdrapelul mediatic al Partidului Liberal, in functie de etnie. Din aproape 40 de persoane, nici unul nu era roman. Bulgarii se aflau in fruntea intelectualitatii – mare parte a profesorilor universitari erau de dincolo de Dunare -, grecii se remarcau prin functionarii publici, evreii controlau economia. Pentru un nationalist fervent ca Eminescu, a fost suficient ca scrierile sale politice sa ia o turnura virulenta si uneori chiar mesianica, prin prezentarea taranului roman ca un adevarat inger, in contradictie cu depravarea si oportunismul celorlalti.
Articolele marelui poet din “Timpul” au stat la baza motivelor pentru care cei ce i-au luat in discutie insusi rolul de “poet national” au incercat sa-l coboare pe Eminescu de pe piedestalul unde fusese urcat de 100 de ani de critica literara, dar si de comunistii care la preluarea puterii, in `48, aveau nevoie de un punct solid de plecare, de o baza in tentativa de a-si apropia taranimea si muncitorimea romana. Ce alt autor care a cantat frumusetea si calitatile taranului roman putea sa-si asume acest rol? Octavian Goga cu siguranta nu, Liga de Aparare National-Crestina nu se impaca cu tezele lui Stalin.
Intr-un final, cele doua aspecte ale lui Eminescu (poetul si “antisemit/xenofob/sovinul”- conform definitiilor larg raspandite si la moda astazi) nu trebuie comparate si nici intersectate. Lirica este un domeniu pierdut “printre nori”, in timp ce articolele politice sunt prea ancorate in realitate, sau cel putin in convingerile “pamantesti” ale autorului.
Eminescu nu a fost antisemit. El a identificat niste probleme cu care se confruntau cei dragi lui – da, marea masa a taranilor pastratori de istorie si traditii – si a incercat sa le combata cu armele pe care le-avea in dotare: penelul si cuvantul.
Am mai auzit teza cu Eminescu antisemit si mi se pare ca e o chestie prea simplista. Articolul mi se pare de bun simt, mai ales ca am avut timp sa citesc o parte a articolelor lui Eminescu. Din pacate idealiza prea mult trecutul. Dar nu cred ca a fost antisemit in sensul care i se da zi termenului. Nu ataca religia mozaica ci comportamentul social al evreilor.
Pe Eminescu l-au facut antisemit intr-o perioada in care chiar si-o gluma avand cuvintele “evreu” si “sapun” erau de natura sa-ti rezerve un pat la “ei in celula”. Politically correctness-ul atat de la moda in ziua de azi naste monstri. E si-un mini-paradox undeva la mijloc, pentru ca daca te folosesti de dreptul la libera exprimare risti sa fii luat in calcul ca si extremist si sa ti se agate mai stiu eu ce alte etichete. Eminescu n-a fost antisemit, Nae Ionescu, in schimb, a fost. si diferenta dintre ei e ca de la cer la pamant.
Eminescu formulase acolo o idee sociologică, reluată parţial – evident, sub altă titulatură – şi de Toynbee şi de Immanuel Wallerstein. Este vorba despre felul în care capitalul străin funcţionează într-o ţară mai săracă şi schimbările de stratificare şi de exploatare a forţei de muncă pe care le implică. Eminescu a numit clasa socială născută de acest tip de capital “pătură superpusă” care nu compensează – adică banii din munca ţăranului sînt cheltuiţi aiurea (la Toynbee “elite demagogice”), iar starea la care “activitatea” de acest tip duce “semi-barbarie” – sau “periferie” în termenii Sistemului Mondial Modern al lui Wallerstein.
Cu tot lirismul din scrierile lui Eminescu, cred că acesta a intuit bine unele lucruri.