Exceptionalul din Cotidian

Cine a spus ca ziua proasta se cunoaste de la primul cantat ragusit al cocosilor nu a spus o minciuna. Dar… ma intreb, la ce bun sa cunosti bunele si relele dinainte? Ca sa iti poti face de doua ori mai mult sange rau, ca sa iti futi si restul de buna dispozitie, reminiscenta zilei trecute. Sau si mai rau, a unor amintiri iscate din senin. Da-mi, Doamne, mai multa prostie, sa nu mai pot vedea semne in jurul meu, sa nu pot anticipa relele, sa fiu la fel de vesel ca un idiot dintr-un sat micronezian… Nu merge nici asa, am citit intr-o carte ca prostia indusa nu valoreaza nici cat un placebo tras pe nas la mare arta.

Am 26 de ani si sunt nemultumit. Sunt nemultumit de mine, de cei din jur, de cele din jur, de mobila din casa, de apa pe care-o beau la robinet, de aerul care mi-ar innegri gingiile daca n-as fuma. Mi-e scarba de primar, mi-e scarba de presedinte si de toata clasa politica, mi-e scarba de secolul asta care pute a moarte, mi-e sila de neoane, asfalt si de sticla ranforsata care acopera cladirile, mi-e jena de cersetorii carora n-am sa le dau nimic, nici macar injuraturi. Macar injuraturi – ar insemna ca le recunosc functia de fiinte umane. Mi-e scarba si de mine, cand rad la bancuri proaste auzite a mia oara, cand caut pacea interioara intre ignoranti, cand fac bilute din mucii suflati in palma, cand ma spreiez fara sa ma spal inainte, cand ma culc cu picioarele imputite de o zi de mers in soare, cand spun ”de maine nu mai fac cutare”, ca sa repet aceeasi fraza si maine.

Dar imi place sa traiesc. Imi place sa cred ca nu sunt o cauza pierduta, macar pentru mine. Ceilalti nu ma intereseaza. Cu gafele si scarba fata de ei ar fi cazul sa ma descurc atunci cand o sa trec peste scarba fata de mine. Si cica ma consider o persoana sociabila. Unul care fara oameni in jur ar muri. Asa este. Doua fete… doua persoane.

Doua zile mi-a luat sa duc la bun sfarsit o porcarie de proiect care altuia nu i-ar fi mancat mai mult de trei, patru ore. Doua zile, dintre care doar o ora am lucrat, pus cap la cap. Sunt un geniu. N-a iesit rau deloc. Cand m-am prezentat cu el la seful meu de echipa, unul cu moaca de mujic din schitele lui Cehov, m-a luat pe terasa, in ”fumoar”, si mi-a spus:

Pula nu i-o pazisem cu siguranta, de asta se ocupa Mihaela, nevasta-sa. Fara sa faca o treaba prea buna, daca era s-o zic p-aia dreapta. M-am uitat la el, m-am uitat si peste balustrada, la furnicile cu patru membre din strada si n-am zis nimic. Ce puteam spune? Ca am pierdut vremea ba la meci, ba dormind?

Isi aprinse o tigara si scuipa lung in scrumiera improvizata. Tacu fara sa mai puncteze ultima fraza cu un ”in pula mea”, sau cu orice alta adaptare dupa organul genital masculin. Hopa, seful e suparat cu adevarat. Uita de injuratura lui favorita doar in prezenta unei femei bune de incalecat sau cand se enerva. Era singurul semn care atragea atentia. Altfel nu gesticula, nu ridica vocea, nu striga la nimeni. Probabil era constient ca cele 140 de kilograme de care beneficia l-ar fi sufocat la prima vocala urlata.

Era cazul sa-mi revizuiesc atitudinea, experienta altor proiecte nepredate la timp soptea clar in urechea interna ca umblu pe rosu si n-o sa scap netamponat. Cel putin la salariu. Mi-am descrucisat bratele de pe piept si in locul lor am infipt barbia. Mainile… mainile le-am bagat in buzunar, ca sa nu-mi mai bat capul cu ele. Am dat sa si spun ceva, cat sa nu dau impresia ca am mutit. Cristi Valerian mi-a taiat-o din scurt. Avea un talent intuitiv, ceva de speriat.

Si se intoarse cu spatele la mine, balon de osanza umflat impotriva oricarui bun-simt al naturii. Mi-am luat talpasita ca luat de vant. Cand dicta Cristi vreo sentinta ca cea de mai sus, era inutil orice protest. Era inutila orice alta actiune de fapt, daca-i ziceam ”multumesc” era in stare sa-mi mai arda cinci procente in minus la salariu.

Ce bine ca sunt toti plecati la masa. N-as fi avut chef sa explic nimanui de ce imi fac bagajele la 2 ziua. In timp ce-mi strangeam hartiile in geanta m-a apucat o stare de nervi aproape egala cu paroxismul. Sa-i fut pe toti sefii din lume! Asta-mi trebuia mie acum? O ”vacanta” fortata de o saptamana? Ce dracu sa fac, sa dorm pana nu mai pot de oboseala? Am iesit bezmetic din birou, trantind usa de parca in prag ar fi stat chiar marele Cristi Valerian. ”Du-te TU in pula mea, balena esuata!”

Secretara m-a salutat vesel si tamp, ca toate secretarele dresate sa fie amabile. I-as fi aratat degetul mijlociu, probabil ca gandul la cei aproape 60 de ani ai sai m-a oprit la timp. In schimb i-am intors o privire capabila sa ucida un cuib intreg de vipere. Nu mai stiu cum am ajuns jos, in strada, imi amintesc doar senzatia de voma care m-a apucat vazandu-i pe cei care asteptau in fata liftului. Eu am coborit pe scari. Era 2.30 ziua, si eu habar nu aveam in ce parte sa ma duc. Am tras aer in piept cat sa umplu un zeppelin, dupa care am traversat strada, m-am pus pe o banca si-am aprins o tigara.

”Ia sa vedem, Petrica, baiatule, care-i treaba.” Era clar ca o zbarcisem. Vina imi apartinea in totalitate. Degeaba l-am injurat pe Valerian, bietul grasan nu avea nici o vina. Oricum m-a protejat, putea sa imi dea amenda pe bune, si-atunci ma vedeam la avizier, alaturi de alti nevolnici. Mica invarteala cu saptamana de concediu fara plata ma scutea in ochii tuturor colegilor de rusine. Bine, il scutea si pe el de neplaceri si explicatii cu sefii cei mari, nu-si strica nici imaginea echipei, considerata cea mai buna din intreg institutul. Cea mai buna… eu de ce nu simteam asta?

Imi placea munca mea. O faceam bucuros, cu un zambet chiar in coltul gurii. Uneori ceream insarcinari in plus, alteori dadeam cate o mana sau mai multe de ajutor unui alt coleg, numai sa temine inainte de termen. Imi placea sa fiu vazut ca ma implic, sa fiu laudat de sefi. Nu o data a venit Valerian la mine la birou sa-mi traga o lopata de palma pe spinare – suprema dovada de afectiune interbarbateasca, in opinia sa – si sa-mi spuna:

Si eu exultam, rosu in obraji ca o mireasa virgina in noaptea nuntii. Da, sunt vanitos. Mare scofala. Oricine este vanitos, daca-l gadili cum trebuie sub gusa. Dupa ceva vreme am bagat de seama ca s-au rarit laudele. Am bagat de seama ca ceilalti din echipa considera normal ajutorul pe care l-il dadeam. Aproape ca se uitau urat la mine daca le spuneam ca n-am timp sa verific nu stiu ce dosar, sau nu stiu ce alta porcarie birocratica din categoria ”obligatorii”.

Atunci s-a rupt echilibrul, atunci s-a dus dracului pasiunea cu care-mi faceam munca. V-ati invatat, a? Face Petrica… Pai stati asa, ca nu mai face nimic, nemernicilor! V-ati obisnuit cu calul? Sa vedeti ce face armasarul! Si mi-am bagat, cum se spune in popor, picioarele in voluntariate.

Nu ma mai grabeam sa fac nimic inainte de termen. Adica, ziceti si voi… daca eu imi fac treaba bine si pot sa-l mai ajut si pe altul in timp relativ scurt, la ce bun sa ma grabesc daca nu ma mai trage ata? Lasa ca se face de la sine. Si uite asa, mergind pe ideea asta, am futut trei proiecte. Ultimul era bumerang, asa ca iata-ma fumind a treia tigara la rand, pe-o banca in fata sediului, futut la randul meu. Habar nu aveam ce sa fac, de unde sa incep, unde sa ma duc.

Dupa trei ani de urmat un program fix, cu weekenduri libere, cu zilele celelalte la munca de dimineata pana seara, iata-ma prostit si fara nici o directie, dar cu o saptamana la dispozitie. Era miercuri.

Soarele stralucea chior printre norii adunati in jurul lui ca la o sezatoare sateasca. Mirosea a ploaie si a monoxid de carbon, iar vantul care se iscase din senin desena cercuri si fuioare in praful trotuarului. Petre statea de aproape o ora pe banca din fata sediului. Cu ochii pe ceas la fiecare cinci minute, asteptind nici el nu stia ce. Poate o ploaie cu foc si pucioasa, ca-n Biblie. Pentru el era intr-adevar un capat de lume. Uitase de multa vreme cum era sa ai prea mult timp la dispozitie, atat de mult incat sa nu stii ce sa faci cu el.

Statea rasturnat pe banca, intr-o pozitie nu prea confortabila, daca e sa ne luam dupa anumite reguli anatomice. Aplecat intr-o parte, se sprijinea in cot, cu un picior tras mult in aceeasi directie si cu celalalt raschirat la vreo 90 de grade. Putea sa treaca lesne drept un betiv matinal in ochii vreunui trecator indulgent. Bine ca nu erau prea multi in zona aceea. Trecatori in general, vreau sa spun.

Din starea de prostire il scoase soneria celularului. Nu era o melodie la moda, asa cum aveau toti pustii aia de 17-18 ani care umblau cu telefoanele cantand pe toate liniile de autobuz. Era un sunet sec, de greier lesinat. Bine, suna suficient de tare cat sa scoale un om din somnul de veci si sa-l faca sa castige proba olimpica de sprint. Nici nu se uita la numele apelantului cand raspunse.
- Da…
- Ce faci, ma? Unde esti? vocea venea parca din fundul pamantului, filtrata metalic printre zgomotele strazii.
- Care esti?
- Cum care sunt? Victor, inaptule! Unde umbli? Ce-ai facut cu proiectul ala? Tata Valer era negru tuci la fata cand am ajuns in birou. Te-a dat afara?

Victor era unul dintre colegii lui Petre, unul dintre putinii cu care putea spune ca se intelege suficient de bine cat sa nu-l injure din cinci in cinci minute. Celorlalti le zambea condescendent si-i bestelea in gand de toate neamurile, de la maimuta incoace.

Petre isi trecu mana prin par si inainte sa raspunda isi permise o ocheada scurta spre fundul unei liceene care trecu in fuga spre refugiul de tramvai din mijlocul strazii.
- Alo, ma auzi, nenica?
- Da, Victore, te aud. Nu trebuie sa-mi spargi urechile, te aud. Ce sa fie cu Valerian, i-am dat proiectul, si mi-a dat in schimb un concediu medical de o saptamana. Nu v-a zis?
- Concediu medical? Nu, n-a zis nimic. Concediu medical, zici… Deci ai cacarisit-o si te-a pus pe liber, nu? Urma o cascada de rasete si Petre fu la un pas sa-i inchida telefonul in nas colegului sau.
- Mai dute-n…
- Lasa, ma, noi sa fim sanatosi. Oricum nu-ti mai luasei concediu de o gramada de vreme. Ia zi, acum pe unde esti?
- Peste drum.
- A, la Manole la carciuma? vocea din telefon prindea cate o nota zambitoare la fiecare replica data.
- Nu, peste drum,pe o banca.
- Te-a lovit, e? Fii atent, termin in 30 de minute. Mergem la o bere? Sa sarbatorim lasarea ta la vatra…, si un chicotit enervant se scurse din receptor.

Petre facu o pauza. ”Sa-l fut in nas, in doi ani de zile nu a vrut nici o bere cu mine.” Se ridica de pe banca, scuipa intr-un tomberon care numai flegme nu primise in ultima vreme si trase un sut in gunoaiele adunate la piciorul cutiei.
- Mergem. Raspunsul era parca rupt cu forcepsul. De partea cealalta a telefonului cineva jubila.
- Asa, omule! Sa-mi bag, o sa fim ca haiducii! Ma astepti in fata sediului?
- Te astept…

Clic! Petre inchise mobilul. ”Te astept, futu-ti capra ta de inveselit…” si se aseza la loc, pe banca. Mergem, Victoras. Ce mai pot sa pierd? De fapt unde sunt? Ah da, ce caut si ce vreau? De-ar fi astea probleme… Problema este… ce-mi doresc?

Flacara de la bricheta invada o lume intreaga. In acel moment o tigara se nastea si-si implinea scopul. Petrica se uita la ceas si trase o injuratura. Deja depasise recordul de tigari pe ziua respectiva, si era abia 4 dupa-masa.